Transplantul de organe este una din cele mai interesante parti ale medicinei. El reprezinta de fapt inlocuirea unui organ care nu isi mai poate indeplini corect functiile (datorita unor procese patologice sau traumatisme) sau care devine chiar periculos pentru organism, cu altul sanatos, care poate prelua rolul celui bolnav. In vederea realizarii transplantului este necesara existenta a doua persoane cheie: primitorul (receptorul) si donatorul. Donatorul poate fi o persoana in viata sau o persoana recent decedata. Trebuie precizat insa ca nu toate organele organismului uman pot fi transplantate.
Cele pentru care deja exista o experienta in domeniu sunt:
- Rinichii: daca sunt afectati de lupus, boala polichistica renala, sau sufera de nefropatie diabetica in stadiu avansat. Rinichii sunt cei mai des transplantati. Transplantul poate fi realizat de la un donator mort sau viu, rinichii fiind organe pereche, unul putand prelua si functia celuilalt (in anumite limite, desigur);
- Inima: in cazurile avansate si grave de insuficienta renala, boala coronariana ischemica, cardiomiopatii. Se poate transplanta doar de la un donator decedat;
- Plamanii: in cazul pacientilor cu fibroza chistica, boala pulmonara cronica obstructiva sau alte probleme de acest tip. Transplantul se poate realiza de la un decedat sau de la un donator viu;
- Pancreasul: poate fi transplantat in cazul pacientilor cu diabet, insa doar de la un donator decedat;
- Ficatul: este unul din cele mai transplantate organe, una din cauzele frecvente care au indicatie fiind ciroza hepatica. Fragmente hepatice pot fi transplantate atat de la donatori decedati, cat si de la cei in viata;
- Pielea: este considerat a fi cel mai mare organ al omului si trebuie transplantat de cel mai multe ori post-traumatic sau dupa indepartarea unor tumori impresionante care lasa o lipsa tegumentara semnificativa;
- Intestin: mai ales cand exista tumori sau traumatisme ce devitalizeaza zone extinse din intestin;
- Celulele stem: se pot transplanta si ele, insa aceasta este mai degraba apanajul medicinii regenerative, care isi propune ca prin implantarea lor sa stimuleze dezvoltarea de novo a organului sau segmentului care lipseste.
In prezent se poate realiza si transplant de tesut, nu doar de organ intreg. Cele mai frecvent transplantate sunt: corneea, oase, tendoane, valve cardiace, vene. Se pot realiza si mai multe transplanturi in acelasi timp, in functie de necesitatile pacientului, disponibilul de organe si stadiul bolii care impune o astfel de masura terapeutica. De exemplu, specialistii pot efectua simultan un transplant de cord si de plamani (patologia cardiaca si pulmonara fiind adesea intricata).
In ciuda faptului ca transplantul poate salva atat de multe vieti si poate corecta malformatii, anomalii, redand pacientului frumusetea vietii insasi, transplantul de organe nu poate fi facut oricui sau in orice conditii. Medicina de transplant, ramura speciala a medicinei moderne care se ocupa cu astfel de probleme, nu trebuie sa gasesasca doar o metoda prin care se va rezolva transplantul in sine, dar trebuie sa previna si rejectele, sa demonstreze compatibilitati, sa realizeze prognosticuri pentru fiecare pacient in parte.
Transplantul de organe ramane insa un subiect controversat, el ridicand numeroase probleme de natura bioetica, religioasa si umana. Printre cele mai arzatoare subiecte referitoare la o astfel de situatie sunt momentul in care se acorda consimtamantul pentru donarea organelor dupa moarte, cand un pacient in coma si stare vegetativa totala poate fi declarat ca fara sanse de supravetuire in absenta aparatelor de intretinere artificiala a vietii si in final mort, sau cum se pot plati organele transplantate.
Pacientii care se confrunta cu afectiuni cronice, atat de avansate incat tratamentul medicamentos nu mai poate face fata, pot avea indicatie de transplant de organ. Medicul curant este cel care poate aprecia cel mai corect o astfel de necesitate si poate decide daca respectivul pacient este sau nu un bun candidat pentru transplant.
Pacientii care nu pot fi inscrisi pe lista de transplant (in ciuda faptului ca ar fi nevoie de unul) sunt cei are au infectii (virale, bacteriene sau parazitare) active, cei cu afectiuni cardiace decompensate, cu probleme legate de consumul de droguri, alcool si tutun, sau cei care au diversi alti factori de risc sau alte boli sistemice. Daca insa pacientul este un bun candidat, el va fi trecut pe lista de asteptare. Pot trece zile, luni sau chiar ani pana cand se va gasi un donator compatibil si pana cand transplantul va putea fi realizat.
Primul transplant de organ solid, reusit din punct de vedere clinic, a fost realizat in Romania in anul 1980. A fost vorba de un transplant renal, realizat la Spitalul Fundeni din Bucuresti. In alte tari, transplantul are o istorie mai lunga, in Statele Unite, de exemplu, el fiind recunoscut ca o alternativa terapeutica esentiala inca din anii 1950. De-a lungul timpului, procedurile si tehnicile s-au imbuntatit considerabil, dovada fiind rata din ce in ce mai mare a reusitelor.
Succesul unui transplant depinde in principal de:
- Tipul organului transplantat;
- Numarul organelor transplantate;
- Boala care a impus transplantul, gradul ei de extindere in organism (daca sunt si alte organe implicate);
- Statusul imun al pacientului;
- Starea generala de sanatate.
Rata de succes a transplantului semnifica de fapt procentul pacientilor care supravietuiesc dupa 5 ani de la realizarea acestuia.
Pentru cele mai frecvente organe transplantate, rata de succes este urmatoarea:
- Rinichi: 80-90%
- Ficat: 73-78%
- Plamani: 45-52%
- Pancreas: 80-90%
- Inima: 68-70%.
Exista mai multe tipuri de transplanturi, prezentate in cele ce urmeaza:
Transplantul autograft consta in recoltarea de tesut sanatos de la aceeasi persoana. Adesea un astfel de transplant se realizeaza folosind un exces din tesutul respectiv (cel mai frecvent astfel se face transplantul autograft de piele). Are cele mai putine reactii nedorite, iar riscurile de respingere a tesutului transplantat sunt minime.
Allograftul este transplantul clasic, cel care se face de cele mai multe ori. El presupune recoltarea unui organ sau tesut de la indivizi non-identici din punct de vedere genetic, dar care apartin aceleiasi specii. Datorita faptului ca nu exista compatibilitate genetica intre organul primit si restul organismului, acesta va fi recunoscut imediat de catre sistemul imun al gazdei ca fiind non-self. Consecinta imediata poate fi respingerea transplantului, insa in prezent se realizeaza tratamente imunosupresoare care reduc aceste riscuri.
Din pacate un astfel de tratament are repercursiuni sistemice, si este redusa capacitatea globala a sistemului imun de a anihila organismele straine. Astfel, riscul de infectii este foarte crescut. Tratamentul imunosupresor nu poate actiona atat de tintit incat sa reduca atacul imun doar asupra organului nou transplantat si nu asupra intregului spectru de substante ce provin din mediul extern.
Transplantul isograft este o varianta a transplantului alograft, insa donatorul si receptorul au o relatie foarte stransa, sunt gemeni identici. Aceasta varianta este insa considerata ca diferita de alograftul clasic deoarece chiar daca din punct de vedere anatomic cele doua sunt similare, in acest caz nu apare un raspuns imun directionat impotriva transplantului.
Xenograftul este varianta de transplant in care donorul si receptorul sunt din specii diferite. Un astfel de transplant este cel al valvelor cardiace, care se transplanteaza de la porc. Din cauza numeroaselor complicatii ce pot sa apara ca urmare a unui astfel de transplant, el se foloseste doar in situatii extreme. Transplantul divizat consta in impartirea unui organ (recoltat in intregime de la un donator decedat) la mai multi receptori. Un astfel de transplant se poate realiza cu ficatul. O astfel de varianta de transplant este mai putin practicata, deoarece succesul este cu atat mai mare cu cat se transplanteaza organul in intregime, si nu doar fragmente.
Inca de la inceput, pacientului ii vor fi realizate analize sangvine si ii vor fi recoltate probe tisulare care sa ajute la realizarea unui profil dupa care sa se poata cauta un donor. Astfel, se incearca reducerea pe cat posibil a reactiilor de respingere a transplantului, care reprezinta una din cele mai importante complicatii asociate acestei proceduri terapeutice. Cu cat pacientul are mai multe puncte comune cu donorul, cu atat sansele ca acesta sa primeasca organul respectiv, de care are nevoie, sunt mai mari, iar organismul lui va accepta si el cu mai multa usurinta organul primit.
Chiar si dupa ce s-a descoperit compatibilitate receptor-donor, pacientul trebuie sa isi ia in continuare medicamentele pentru boala lui, trebuie sa respecte aceleasi recomandari ca si pana in momentul in care a aflat ca va primi un organ nou. Sau chiar mai bine de atat. Orice decompensare a starii de sanatate, orice infectie, oricat de banala, pot amana sau chiar anula transplantul.
Pana in momentul in care va intra in operatie, pacientului ii vor fi recoltate periodic analize de sange, probe de urina si ii vor fi facute multe alte teste care vor stabili daca transplantul va fi un succes sau nu. Dieta este si ea foarte importanta, la fel si exercitiul fizic. Unii pacienti, coplesiti de importanta unui astfel de pas pot dori chiar sa consulte un psihiatru sau un psiholog care sa ii ajute sa treaca mai usor peste un asemenea moment. Stresul, atat fizic cat si psihic poate influenta foarte mult modul in care poate suporta organismul interventia.
Pacientii pot chiar sa invete din experienta altora care au trecut deja printr-un transplant si care pot impartasi mult mai exact sentimente decat o poate face o persoana care nu a avut parte de un astfel de eveniment.
De retinut!
Chiar daca ati fost trecut pe lista pentru un transplant, pot trece luni sau chiar ani pana cand un donator compatibil va fi gasit. Specialistii recomanda pacientilor sa nu isi piarda speranta, sa continue ca in tot acest timp sa se ingrijeasca de starea lor de sanatate si sa discute cu medicul periodic in vederea eliminarii, sau cel putin reducerii anxietatii corelate cu aceasta asteptare.
Majoritatea pacientilor care au trecut printr-un transplant declara, dupa incheierea convalescentei (sau chiar mai devreme), ca se simt incredibil de bine, de parca boala nici nu ar fi existat. Restrictiile dupa transplant trebuie discutate cu medicul curant. Doar el poate stabili, in functie de tipul transplantului, in functie de rezervele functionale globale ale organismului ce poate (sau nu poate) face fiecare pacient in parte. In plus, modul in care organismul reactioneaza variaza atat de mult de la pacient la pacient, incat pot sa apara probleme chiar si in cele mai bine supervizate cazuri. Sistemul imun al fiecarui pacient are o reactivitate proprie, iar aceasta este unul din factorii principali care stabileste succesul sau insuccesul transplantului.
Pacientii vor trebui ca zilnic, pentru tot restul vietii, sa isi administreze tratamentul antirejectie, si anume tratamentul imunosupresor. Pe masura ce timpul de la transplant creste, dozele se vor micsora si ele, proportional. Acesta reduce vigilenta sistemului imun si il impiedica sa atace organul nou. Atacul imun apare in mod normal, nu este o reactie aberanta. El apare deoarece organismul are mijloace de a detecta tot ce nu ii apartine, de a recunoaste aceste particule straine si de a le distruge, pentru a se proteja.
Un organ (sau chiar un tesut) transplantat (cu exceptie celui izograft, provenit de la un geaman identic) este un corp strain, pe care celulele imune doresc sa il inlature. Prin administarea unui astfel de tratament, activiatea lor este redusa foarte mult. Din acest motiv, imunitatea pacientului va fi tot timpul sub normal, ceea ce inseamna ca nu va putea lupta impotriva infectiilor. Acesta este motivul pentru care pacientii trebuie sa fie foarte atenti si responsabili, trebuie sa evite cat mai mult contactarea unor infectii virale, bacteriene, micotice sau parazitare deoarece evolutia lor pe acest teren imunodeprimat poate fi foarte grava.
Orice alt tratament pe care pacientul va dori sa si-l administreze ulterior, chiar si daca este vorba de un banal remediu impotriva simptomelor racelii, va trebuie anuntat medicului. Foarte multe din medicamentele care se pot elibera fara prescriptie medicala, direct din farmacii, pot interfera cu eficienta medicamentelor imunodeprimante si pot astfel modifica si reactivitatea sistemului imun.
In vederea aprecierii functionalitatii noului organ, pacientilor le vor fi realizate periodic o serie de teste generale. Pe langa eficienta noului organ se va putea astfel investiga si modul in care organismul se adapteaza si el la transplant. Depresia este una din cele mai frecvente probleme de natura psihica si emotionala cu care se confrunta pacientii dupa un transplant. Pentru ca starea pacientului sa se amelioreze cat mai repede iar viata sa intre pe cursul normal, cel mai bine ar fi daca ea ar fi raportata si recunoscuta inca de la primele simptome.
Modificarea regimului de viata, a dietei si a importantei acordate exercitiilor fizice este critica pentru pacientii transplantati. Astfel de modificari vor influenta foarte mult starea de sanatate si vor ajuta organismul sa se intremeze, dar vor ajuta si la pastrarea noului organ cat mai puternic. Somnul este si el foarte important. Cu cat organismul este mai obosit, cu atat si functionalitatea sa va fi mai redusa, iar procesele biologice se vor desfasura anevoios. Organul nou va resimti din plin aceasta lipsa a somnului, mai ales daca ea apare, indiferent de motiv, chiar in perioada de recuperare.
Consulturile medicale sunt importante, ele nu trebuie ignorate, nu trebuie omise din programul pacientilor. Aceasta este insa una din cele mai frecvente greseli pe care pacientii cu transplanturi o fac: dupa ce primesc organul de care au nevoie, si dupa ce vad ca deja se simt mult mai bine, ignora consulturile ulterioare, deoarece nu le mai vad scopul. Este o tactica si un mod de gandire defectuos, deoarece astfel pot sa apara complicatii care netratate pot fi chiar fatale. In urma consulturilor se poate detecta orice modificare a starii generale, aceasta poate fi investigata corespunzator si apoi tratata.
Statutul de donator de organ este deocamdata incert definit. Foarte multe persoane adulte, sanatoase pot sa doneze organe. Organele pot fi donate atat de catre persoane in viata, cat si post-mortem (recoltate de la cadavre). De la donatorii vii se recolteaza fragmente tisulare, organe care sunt pereche (rinchi, plamani- astfel incat sa nu apara dezechilibre ale homeostaziei interne).
Exista si cateva conditii minime pe care donatorii in viata trebuie sa le respecte: sa fie majori, dar cu varsta nu mai mare de 60 de ani, sa aiba o stare de sanatate foarte buna, sa se mentina in forma, sa nu sufere de boli cronice (cum ar fi hipertensiune arteriala, diabet zaharat), sa nu aiba probleme psihice (sa fie in deplinatatea facultatilor mentale atunci cand isi dau acordul pentru donarea unui tesut sau organ solid). Foarte multe persoane aleg sa devina donatori chiar pe patul de moarte. Acest lucru este posibil daca aceleasi conditii enumerate mai sus sunt indeplinite. Este foarte important ca organele recoltate sa fie sanatoase, altfel transplantul nu mai este util.
Cele mai frecvente intrebari pe care le au pacientii sunt rezumate in continuare:
- De ce am nevoie de un transplant?
- Cum pot fi trecut pe o lista de asteptare?
- Care sunt testele ce imi vor fi facute inainte de transplant?
- Cum ma pregatesc pentru transplant?
- Cat timp va trebui sa stau in spital dupa transplant?
- Ce presupune o rejectie a transplantului?
- Care este tratamentul de care voi avea nevoie?
- Cum imi pot mentine sanatatea dupa transplant?
- Ce se intampla daca nu sunt un bun candidat pentru transplant?
- Care sunt ingrijirile la care pot avea acces daca nu se mai poate face nimic pentru mine?
Specialistii ofera raspunsurile la aceste intrebari, dar si informatii suplimentare in cele ce urmeaza.
Pentru ca pacientii sa inteleaga mai bine ce presupune un transplant, specialistii au pregatit in continuare raspunsurile la o serie de intrebari de interes.
De ce trebuie inlocuit un organ?
In prezent, transplantele de organe sunt efectuate mult mai frecvent decat ne-am gandit. Daca in trecut o astfel de interventie era intens mediatizata, astazi ele se realizeaza aproape zilnic si au devenit proceduri obisnuite ale medicinei moderne. Eficienta lor crescuta, dar si patologia din ce in ce mai diversa cu care ne confruntam sunt doar cateva din motivele pentru care transplantul a devenit o alternativa terapeutica atat de des folosita. Speranta de viata s-a prelungit si ea, si deci riscul ca in timpul vietii sa apara diverse boli care vor suprasolicita pana la epuizare un organ sunt mult mai crescute.
Motivele pentru care este indicat un transplant sunt in general afectiuni cronice trenante, care sunt caracterizate prin insuficienta functionare a organului respectiv, prin incapacitatea sa de a face fata nevoilor organismului. Unele nu doar ca nu mai pot tine ritmul, dar devin chiar periculoase daca nu mai isi pot indeplini functiile corespunzator. Este cazul rinichiului, care atunci cand devine insuficient functional poate supune organismul unor stari toxice (prin acumulare de metaboliti ce nu sunt excretati corespunzator).
Cele mai frecvente cauze medicale pentru care trebuie realizat un transplant sunt: diabetul zaharat, ciroza hepatica (aceasta are la randul ei o varietate foarte mare de etiologii), boala coronariana ischemica, hepatita C, fibroza chistica, boala pulmonara cronica obstructiva.
De retinut!
Daca sunteti unul din pacientii care se confrunta cu una din aceste afectiuni cronice (de inima, plamani, ficat, pancreas, rinichi) si aflati ca situatia nu se poate ameliora prin simplul tratament medicamentos, va puteti intreba medicul daca transplantul de organ este o optiune terapeutica viabila pentru dumneavoastra. Decizia de realizare a unui transplant nu este insa atat de usoara deoarece exista numerosi factori de care trebuie sa se tina cont. Medicul curant se va consulta adesea si cu un specialist in domeniu, experienta acestuia fiind mai vasta in domeniul transplantului. Doar dupa consulturi amanuntite si dupa evaluarea obiectiva a avantajelor si dezavantajelor, pacientului ii va fi recomandat sau nu un transplant de organ.
Cum se ajunge pe lista de transplant?
Dupa ce medicii stabilesc daca pacientul este un bun candidat pentru transplant, pasul urmator consta in inscrierea sa pe una din listele deschise pentru receptori. Se va intocmi o recomandare de la medicul personal, in care se va mentiona motivul, gradul urgentei si avantajele transplantului. Ulterior pacientul va fi chemat la consulturi periodice si de catre medicii de la centrul de transplant, pentru a se stabili daca sunt respectate criteriile pentru a fi pe lista de asteptare. Consulturile sunt insotite si de analize, insa uneori aceste analize pot fi realizate si la medicul curant, iar rezulatele sunt ulterior trimise centrului de transplant.
De-a lungul perioadei de evaluare a starii de sanatate, este bine ca pacientul sa afle cat mai multe despre centrul de transplant de care va fi preluat. Pacientii trebuie sa isi clarifice orice nelamurire inainte de transplant, fie ca ea tine de partea administrativa (asigurare, ingrijire, eventuale costuri suplimentare) sau de cea medicala. Este foarte important ca pacientul sa se simta cat mai confortabil la acest centru de transplant si sa fie sigur ca acolo membrii echipei se vor ocupa cu seriozitate maxima de probleme lui.
In general, centrul va anunta pacientul in aproximativ 2 saptamani daca cererea sa a fost aprobata si daca a fost trecut sau nu pe lista de asteptare. De asemenea, in acel moment se va preciza si pozitia pe care pacientul o ocupa pe lista - aceasta depinde in functie de starea de sanatate a pacientului, de rezerva functionala a organului si de urgenta cazului. Orice date referitoare la statutul de pacient in asteptarea unui organ pot fi intrebate la centrul de transplant, insa informatiile sunt strict confidentiale si se ofera doar pacientului in persoana.
Pot trece luni sau chiar ani pana cand apare un donator compatibil, iar pentru foarte multi din pacientii aflati pe lista, aceasta asteptare este unul din cele mai dificile momente. Ori de cate ori apare un organ disponibil, echipa de transplant va realiza investigatii pentru a se stabili compatibilitatea. In acest timp se vor realiza si teste paraclinice care sa analizeze in amanunt starea de sanatate a pacientului. Dupa ce a fost identificat un organ, este important ca el sa fie transplantat cat mai repede posibil, deoarece astfel se asigura functionalitatea lui integra pentru mai mult timp. Adesea locul de provenienta al organului sau momentul nu sunt tocmai ideale si de aceea echipa, dar si pacientul, trebui sa nu fie surprinsi nepregatiti.
Ce se intampla daca nu sunt un bun candidat pentru transplant?
In cazul in care cererea pacientul este respinsa si in urma investigatiilor paraclinice se stabileste ca acesta nu este un bun candidat pentru un transplant, pacientul trebuie ca alaturi de medicul sau sa gaseasca si alte variante terapeutice eficiente. Transplantul de organe este o varianta terapeutica foarte buna (chiar daca poate avea, la randul sau, numeroase complicatii) insa el nu poate fi realizat tuturor. Exista foarte multi pacienti, majoritatea chiar care traiesc cu probleme grave de sanatate si care incearca sa le diminueze impactul printr-un tratament medicamentos cat mai bun.
Daca transplantul se dovedeste a nu fi o solutie, pentru multi pacienti se poate modifica scopul tratamentului, din curativ (cum ar fi fost daca se putea realiza transplantul) la paleativ si/sau simptomatic. Din acest moment devine foarte important sporirea confortului personal al fiecarui pacient. In plus, medicul trebuie sa se ocupe si de probleme emotionale care pot insoti acceptarea unui refuz din partea clinicii de transplant. Faptul ca nu au fost trecuti pe lista de asteptare poate impinge numerosi pacienti in depresie, refuzul fiind asociat nu de putine ori cu pierderea sperantei. Medicul trebuie sa explice pacientului ca nu este deloc asa, si ca de fapt, motivele pentru care transplantul nu poate fi realizat sunt foarte diverse, refuzul putand chiar sa protejeze (in anumite situatii) viata pacientului.
Ce trebuie stiut inainte de un transplant?
Una din cele mai importante complicatii (temuta atat de medici cat si de pacienti) este rejectul transplantului. O astfel de reactie poate sa apara in mod natural, mai ales daca nu sunt luate toate masurile de prevenire a ei.Rejectul transplantului apare atunci cand organul transplantat nu este acceptat de organismul receptorului, datorita reactiilor sistemului imun care dupa ce il identifica post-transplant ca neapartinandu-i, incepe sa secrete anticorpi pentru a-l distruge.
Este reactia la care se asteapta medicii la fiecare transplant, deoarece este in natura acestui sistem sa indeparteze toate corpurile straine din organism. Iar un organ transplantat, chiar daca este considerat tot un material biologic uman, este, in final, strain organismului. Reactia este similara celei prin care acelasi sistem imun lupta impotriva infectiilor, doar ca de aceasta data efectele nu sunt benefice. Datorita reactivitatii sistemului imun se incearca gasirea, in fiecare caz, a unui organ cat mai compatibil cu receptorul.
Rejectul poate fi de mai multe tipuri: hiperacut, acut si cronic. Rejectia hiperacuta apare la cateva minute de la transplant si presupune existenta deja in circulatia receptorului a unor anticorpi fata de anumite componente ale organului primit (de exemplu anticorpi impotriva grupului sangvin). Un astfel de reject apare mai des la pacientii care sufera un transplant renal sau celor xenotrasplantati, dar care nu au fost imunosupresati anterior. Riscul de reject (prin astfel de reactii) este minor in cazul transplantului hepatic, acest organ avand o capacitate uimitoare de autoregenerare.
Rejectia acuta apare la o saptamana de la transplant, riscul fiind maxim fiind in primele trei luni post-transplant. Daca apare un singur episod care este tratat prompt, nu exista motive de ingrijorare si nu se va solda cu insuficienta organului. Daca insa episoadele sunt recurente, atunci starea se modifica si ea, si pacientul se confrunta deja cu rejectie cronica. Rejectia acuta poate sa apara (cu diverse intensitati) la aproape toti pacientii (cu exceptia gemenilor identici). Adesea tesuturile intens vascularizate (cum sunt ficatul sau rinichii) pot suferi astfel de reactii.
Rejectia cronica este termenul care descrie de fapt aparitia lenta, in timp, a insuficientei organului transplantat. Se pierde in final functia organului, vasele sangvine din interiorul lui se fibrozeaza si apare si o reactie inflamatorie globala. In vederea diminuarii unor astfel de incidente, pacientii sunt supusi unor tratamente prelungite care isi propun sa diminueze agresivitatea si vigilenta sistemului imun.
Un astfel de tratament este catalogat drept imunosupresor si include citostatice, glucocorticoizi, anticorpi, medicamente care actioneaza asupra imunofilinelor, interferon, opioide, micofenolati. Din pacate, desi isi indeplinesc foarte eficient scopul, ele au si numeroase reactii adverse. Organismul nu mai este la fel de capabil sa lupte impotriva infectiilor dar nici sa stopeze raspandirea celulelor maligne (sau sa inhibe multiplicarea lor haotica). Pacientii pot dezvolta ca urmare a tratamentului si: hipertensiune arteriala, dislipidemie, hiperglicemie, ulcer peptic, leziuni hepatice sau renale.
Nu toti pacientii care au nevoie de un organ vor fi trecuti pe lista de asteptare, insa, deoarece nu toti sunt eligibili. Cel mai probabil nu vor fi acceptati pacientii cu infectii acute, active in momentul aplicarii pentru un loc pe lista de asteptare, cu afectiuni cardiace decompensate, sau cu orice alta problema medicala ce va influenta riscul anestezic dar si prognosticul global al pacientului. De asemenea, pacientii nu vor fi acceptati daca au o problema dovedita cu abuzul de substante nocive, fie ca este vorba de alcool, droguri, medicamente sau chiar tutun.
Desi transplantul unui organ este un proces foarte anevoios, care necesita multa atentie si consideratie atat din partea medicului cat si a pacientului, rezultatele sunt, in majoritatea cazurilor, favorabile, iar pacientii sunt de parere ca intregul proces a meritat. Starea de sanatate se amelioreaza semnificativ si intr-un timp foarte scurt. Statutul de receptor, de persoana care a primit un organ implica si o mare responsbilitate.
Pacientul trebuie sa inteleaga faptul ca dupa transplant trebuie sa aiba mult mai multa grija de starea sa generala de sanatate. Chiar si inainte de a primi organul in sine, seriozitatea cu care este tratata acesta problema trebuie sa fie maxima. Pacientul trebuie sa respecte strict schemele terapeutice recomandate de medic, trebuie sa se protejeze de infectii, trebuie sa evite aglomeratiile pentru a nu contacta vreo boala transmisibila, trebuie sa se prezinte cu regularitate la controalele medicale ce vor trebui efectuate pentru investigarea sanatatii.
Dieta joaca si ea un rol important, pacientului fiindu-i recomandat un regim cat mai bogat in fructe si legume proaspete, care sa aduca vitamine si nutrienti esentiali organismului. Daca este cazul, echipa care se ocupa de pacient poate include si un psiholog, care sa il ajute pe acesta sa depaseasca atat asteptarea pana la transplant, cat si perioada de dupa.
Familia pacientului care va suferi un transplant de organ (sau chiar doar de tesut) trebuie pregatita astfel incat sa poata oferi un sprijin real acestuia. Este de preferat ca cel putin un membru al familiei sa fie alaturi de pacient atunci cand acesta va fi internat in vederea realizarii transplantului. Insotitorul trebuie sa aiba in permanenta un bagaj minimal pregatit, pentru a putea urma imediat pacientul, atunci cand acesta primeste vestea ca un organ este disponibil.
Insotitorul poate fi persoana de legatura dintre echipa de transplant si pacient, poate fi cel care comunica intrebarile si ulterior raspunsurile intre cele doua parti. Este de dorit ca insotitorul sa ramana cu pacientul si dupa transplant, pentru a putea informa asistentele sau medicii daca apar reactii nedorite, daca starea pacientului se schimba brusc (intre controalele periodice si vizitele medicale).
Inainte de a fi considerat ca pacient apt pentru un transplant de organ, medicul personal va recomanda realizarea unor serii de investigatii care sa obiectiveze starea de sanatate a pacientului. Aceste investigatii au si rolul de a stabili profilul imunohistochimic in vederea determinarii unor viitoare compatibilitati histologice intre donor si receptor. Unele investigatii sunt obligatorii pentru toti pacientii care sunt candidati la transplant, in timp ce altele se realizeaza doar daca respectivul pacient are afectiuni (insuficiente) cronice ce trebuie monitorizate periodic.
In general, tabloul investigatiilor paraclinice include:
- Determinarea compatibilitatilor pentru transplant: in urma unor astfel de teste se va stabili daca organismul va respinge sau nu imediat organul. Rejectul hiperacut poate fi prezis dinainte, cel acut si cel cronic poate sa apara in timp, ca urmare a unor complicatii greu de prevazut. Compatibilitatile se investigheaza foarte amanuntit, aici fiind o problema de viata si moarte, si nimic nu trebuie lasat la voia intamplarii. Printre altele, se vor recolta mostre sangvine si se vor analiza anticorpii pe care pacientul ii are in sange (formati ca urmare a expunerii anterioare la antigene). Acesti anticorpi preexistenti sunt cei implicati in reactiile de respingere imediata a organului. Se va trece apoi la combinarea unei mostre de sange a donatorului cu una a receptorului, asteptandu-se sa se vada care vor fi reactiile. Daca apare aglutinare, iar hematiile sunt distruse prin atac al anticoprilor, nu exista compatibilitate intre cei doi, iar transplantul nu va fi realizat.
- Screeningul anticorpilor circulanti: este o investigatie foarte specifica, in cadrul careia se poate stabili daca pacientul are anticorpi pentru diverse produse biologice umane (posibil formati datorita contactului accidental cu acestea in timpul vietii). In cadrul unor astfel de teste, probe de sange ale receptorului sunt puse in contact cu diverse antigene (cele mai frecvente) si daca apar reactii pozitive, inseamna ca a existat un contact anterior, care acum are repercursiuni. Daca astfel de anticorpi exista, sansele de respingere ale transplantului sunt mult mai crescute, chiar daca testele de compatibilitate demonstreaza faptul ca intre donor si receptor nu exista diferente semnificative sau care sa ridice probleme.
- Grupul sangvin: este esential ca anterior transplantului sa se determine grupul sangvin al pacientului. Acesta trebuie sa fie identic cu al donorului, pentru a nu exista probleme. Trebuie realizat si profilul RH, din aceleasi motive.
- Profilul histologic: este esential in vederea aprecierii din punct de vedere genetic a celulelor. In cadrul determinarii sale este investigat de fapt sistemul major de histocompatibilitate (HLA). La om exista trei clase de HLA, anume I, II, III. Fiecare clasa codeaza proteine unice pentru individul respectiv, iar sistemul imun foloseste HLA pentru a diferentia structurile self de cele non-self. Orice celule care prezinta proteine codificate de HLA-ul invidului si recunoscute ulterior de celulele imune sunt considerate ca apartind acelui individ si nu vor fi atacate. Celulele care au un alt HLA, cum se intampla in cazul transplanturilor sunt considerate straine si vor fi distruse.
- Examen psihologic si psihiatric: este necesara realizarea unui examen psihologic deoarece un pacient care va fi supus unui transplant se poate simti stresat, anxios sau deprimat, iar toate aceste emotii pot interfera cu starea generala de sanatate. Un alt motiv pentru care acest examen este necesar este reprezentat de necesitatea ca medicul sa fie sigur ca pacientul este in deplinatatea facultatilor mentale atunci cand isi da acordul pentru o astfel de interventie si ca intelege toate responsabilitatile care sunt asociate transplantului, ca se va ingriji de sanatatea lui corespunzator si ca nu are tendinte autodistructive. Un astfel de examen este realizat si donatorilor in viata, din motive similare.
Rezultatele acestor investigatii vor fi trecute in fisa pacientului si pe baza lor se vor stabili compatibilitatile ulterioare. Cu cat pacientul este mai compatibil, deci sunt bifate mai multe puncte comune, cu donatorul, cu atat succesul interventiei este mai mare.
Alti factori care pot spori sansele de reusita ale transplantului de organ sunt:
- Varsta donatorului: daca donatorul este mai tanar, in general se considera ca organul (sau tesutul) recoltat sa fie mai sanatos. Cu toate acestea, specialistii sunt de parere ca la fel de bine pot functiona chiar si organele recoltate de la adultii sanatosi, in forma buna;
- Timpul scurs de la extragerea organului de la donator si plasarea lui in organismul receptorului: cu cat transplantul este realizat mai repede, cu atat viabilitatea tesutului este mai buna. Echipa de transplant incearca de fiecare data ca timpul scurs sa fie cat mai mic, tocmai pentru a nu pune in pericol viabilitatea si sansele de reusita;
- Starea de functionare a organului: in general se recolteaza in vederea transplantului doar organele aflate in stare foarte buna de functionare, de la indivizi tineri, sanatosi, care nu au avut antecedente de boli grave. Se doreste ca organul bolnav sa fie inlocuit cu unul perfect functional, si din acest motiv nu sunt acceptate organe sau tesuturi bolnave, chiar daca procentul lor de functionare se mentine ridicat;
- Modul in care este prezervat organul pana la transplant: in timpul transferului organul trebuie prezervat cat mai bine, mai ales daca trebuie sa parcurga o distanta mare.
Pacientii trebuie sa inteleaga faptul ca pe durata acestui proces (de cand vor fi trecuti pe lista de transplant si pana la finalizarea lui), se vor gasi in compania personalului medical. Intrebarile trebuie adresate toate medicului sau unuia din membriii echipei care are in grija pacientul. Uneori pot sa apara chiar si razgandiri, pacientului parandu-i-se complicat intregul proces.
Trebuie insa precizat faptul ca majoritatea pacientilor care au trecut printr-un astfel de proces s-au declarat foarte multumiti de rezultat si au fost de parere ca interventia si tratamentul medical ulterior nu sunt sacrificii atat de mari comparativ cu avantajele, deoarece este uimitor cat de rapid se va ameliora intreaga stare de sanatate a pacientului dupa transplant.
Calitatea vietii pacientului se amelioreaza semnificativ, iar nivelurile energetice sunt ridicate chiar de la inceputul perioadei de recuperare. O mare parte din activitatile care anterior erau interzise pot fi efectuate, iar pacientului ii este permisa chiar si o dieta mai bogata. Regimul de viata (in ansamblu) nu mai este atat de mult restrictionat. Perioada de convalescenta nici nu este la fel de intens resimtita, caci pacientul simte o recuperare totala dupa interventie.
Este foarte util daca anterior internarii in centrul de transplant, pacientul numeste o persoana care sa ia decizii pentru el, cat timp este anesteziat. Deciziile se refera strict la cele de natura medicala (ingrijiri medicale aditionale).
Desi transplantul de organe are atat de multe avantaje, trebuie specificat faptul ca pot sa apara si incidente si accidente in timpul interventiei sau chiar de-a lungul perioadei de asteptare. Exista cazuri in care asteptarea este atat de lunga, incat pacientul decedeaza, fie din cauze naturale, fie datorita faptului ca insuficienta organului respectiv a devenit amenintatoare de viata si in final a culminat cu pierderea pacientului.
Riscurile asociate interventiei in sine nu sunt diferite de cele ale altor operatii. Starea pacientului se poate complica daca organul transplantat nu functioneaza atat de bine precum se doreste. In functie de tipul transplantului, exista si atentionari speciale. De exemplu, in cazul pacientilor cu transplant renal de la un donator decedat, trebuie precizat faptul ca se impune realizarea dializei timp de cel putin o saptaman pana cand rinichiul devine complet functional. Doar un procent foarte redus din organele transplantate nu functioneaza conform asteptarilor si din diverse motive trebuie, dupa o anumita perioada, inlocuite.
In ciuda avantajelor, decizia de a trece printr-un transplant nu este niciodata una usoara, pacientul trebuind sa ia in calcul foarte multe aspecte. Uneori poate fi mai usor daca un alt pacient care a trecut deja printr-o astfel de interventie impartaseste din experienta sa, si dovedeste astfel si altora ca nu este atat de greu de trecut peste acest proces.
Dupa ce s-a stabilit faptul ca pacientul este un candidat viabil pentru transplant, medicul trebuie sa pastreze in permanenta contactul cu el. De aceea, trebuie sa existe un numar de telefon la care pacientul sa fie disponibil si usor de gasit. Astfel, cand va aparea un organ disponibil pacientul va putea fi contactat cat mai repede. Cand vine vorba de transplant, timpul este foarte pretios. Orice amanare, orice prelungire a timpului de pastrare a organului poate insemna reducerea functionalitatii, scaderea randamentului organului respectiv.
Pacientii sunt sfatuiti sa nu se prezinte singuri la spital, ci insotiti fie de un prieten foarte apropiat, fie de un membru al familiei. Acesta poate sa ii sprijine, sa asculte sfaturile medicului si sa ajute pacientul sa le indeplineasca, dar poate si sa anunte medicului orice schimbare intervine in starea de sanatate atat inainte cat si dupa transplant. Este foarte important ca pacientul sa nu fie singur, insotitorul fiindu-i alaturi pacientului in toate momentele, chiar si atunci cand din echipa medicala nu este nimeni disponibil la momentul respectiv.
Ce se intampla la spital, inaintea transplantului?
Daca se gaseste un donator iar compatibilitatea o permite, pacientul va fi chemat imediat la spital in vederea realizarii transplantului. Prezentarea lui trebuie sa se faca de urgenta, deci este de dorit ca pacientul sa aiba totul pregatit dinainte. Totul trebuie facut contra timp, deoarece organul trebuie implantat cat mai rapid, astfel incat acesta sa nu sufere devitalizari sau alterari functionale. Imediat dupa ce s-a prezentat la spital, pacientului ii vor fi realizate anumite analize medicale, si daca totul se dovedeste a fi bine, interventia are loc imediat.
In situatia in care starea pacientului este grava si medicul nu ii recomanda ca pana la transplant sa se duca acasa, el va fi internat intr-o sectie speciala. Acolo va primi tratamentul necesar problemei sale de fond, incercandu-se echilibrarea starii de sanatate si compensarea afectiunilor cronice. In vederea pregatirii transplantului, pacientul poate fi trecut pe tratament imunosupresor inca din aceasta perioada. Cel mai adesea se va administra un corticosteroid (metilprednison) in vederea prevenirii rejectului de organ.
Pacientul trebuie prevenit cu privire la reactiile adverse ale tratamentului cu corticosteroizi, mai ales daca se administreaza in doze crescute. Pot sa apara:hipertensiune arteriala, hipercolesterolemie, castig ponderal, anxietate si tulburari ale somnului. Exista si reactii adverse mult mai severe, care impun o supraveghere apropiata a pacientului pe durata tratamentului. Acestea includ: agitatie extrema, paranoia, psihoza, halucinatii. Exsta chiar si riscuri suicidale pe durata tratamentului cu corticosteroizi. Aceste reactii adverse sunt insa tranzitorii si dispar la incetarea tratamentului.
Care este durata spitalizarii dupa transplant?
Convalescenta depide de starea de sanatate anterioara transplantului dar si de tipul transplantului in sine. Un alt factor cheie este modul in care organismul raspunde transplantului, daca accepta sau nu noul organ. Un transplant mai complicat si care necesita o supraveghere de specialitate mult mai indelungata estetransplantul cardiac si pulmonar. In aceste cazuri durata spitalizarii este mai lunga decat in cazul transplantului renal, de exemplu. Unii pacienti sunt externati dupa doar cateva zile in timp ce altii trebuie sa ramana cateva saptamani.
Daca in timpul transplantului totul a decurs bine, pacientul se va trezi din operatie cu un nou organ, functional, cu o stare de sanatate care se va ameliora pe masura ce recuperarea se incheie si de ce nu, cu o noua pofta de viata. Foarte multi pacienti au declarat adesea ca dupa transplant s-au simtit mai bine decat isi amintesc. Deoarece este o interventie foarte complicata, transplantul de organe poate avea si complicatii. Cea mai importanta este cea reprezentata de respingerea organului (sau tesutului) transplantat.
Organismul, in incercarea de a se proteja de orice corp strain poate detecta chiar si organul nou ca fiind non self si va secreta anticorpi care sa il neutralizeze. Desi o astfel de agresivitate este de dorit pentru combaterea infectiilor, sau prevenirea aparitiei tumorilor, in cazul transplantului rezultatele reactiilor imune pot fi chiar fatale. Organul poate fi rejectat in primele minute, saptamani (cel mai adesea perioada critica este considerata primele 3 luni) sau chiar dupa cativa ani. In vederea reducerii la maxim a riscului de aparitie a acestei complicatii, medicii fac teste foarte amanuntite pentru compatibilitate donator - receptor, si instituie un tratament imunosupresor anterior transplantului efectiv. Acesta va fi mentinut apoi toata viata, insa dozele si poate si compusii administrati vor scadea pe masura ce trece timpul.
Alte complicatii posibile sunt:
- Infectii sau sepsis (datorate tratamentului imunosupresor);
- Limfoame;
- Tulburari ale echilibrului hidroelectrolitic;
- Reactii secundare ale tratamentului imunosupresant: inflamatii si ulceratii ale stomacului sau duodenului, hirsutism (crestere excesiva a parului cu distributie masculina: fata, piept), alopecie, obezitate, acnee, hipercolesterolemie, diabet zaharat tip 2.
Tratamentul post-transplant
In vederea mentinerii statusului imun cat mai neagresiv, pacientul trebuie sa ia un tratament imunosupresor eficient. Imunosupresoarele sunt medicamente care reduc responsivitatea generala a sistemului imun. Ele nu au actiune specifica, nu protejeaza doar noul organ de atacul imun. Reducand insa aceasta reactivitate, organismul in ansamblu este expus pericolelor infectioase si riscului major de aparitie a tumorilor. De-a lungul anilor medicamentele utilizate in acest scop si-au imbunatatit eficienta si se cunosc din ce in ce mai multe despre efectele tratamentului pe termen lung.
Se stie, de exemplu, ca ele agraveaza afectiuni de tipul osteoporozei, cancerului, diabetului sau problemelor cardiace, si din acest motiv trebuie administrate cu prudenta pacientilor cu astfel de tulburari. Deoarece echilibrul intre reactii terapeutice si reactii adverse (nu de putine ori grave) este destul de fragil, pacientul trebuie sa asculte cu mare atentie recomandarile medicului cu privire la administrarea tratamentului. Oirce neintelegere trebuie lamurita si pacientul nu trebuie sa se externeze pana cand nu se lamureste complet cu privire la acest tratament.
Din pacate, el este singurul disponibil in vederea cresterii sanselor de reusita ale transplantului, deci nu se poate renunta la el. Cu cat este insa administrat mai corect, cu atat riscurile sunt mai reduse. Orice reactie adversa, orice modificare a starii de sanatate trebuie raportata din timp medicului curant, deoarece pe un teren transplantat evolutia problemelor de sanatate este mult mai violenta si are implicatii grave.
Administrarea tratamentului imunosupresant pentru tot restul vietii nu este atat de greu pe cum pare. Sunt, de altfel si foarte multe alte tratamente care se administreaza pe o durata atat de lunga, cum ar fi cazul tratamentelor pentru afectiunile cardiace cronice sau pentru cele renale. Eficienta terapeutica a transplantului este insa net superioara celei pe care o asociaza un tratament medicamentos cronic. Administrarea tratamentului va deveni foarte repede parte integranta a rutinei zilnice a pacientului, care cel mai probabil, instruit de medic si stimulat de cat de bine se simte nu isi va neglija nici o administrare.
Pe masura ce timpul va trece, medicamentele vor fi, probabil, mai putine decat la inceput. Ele insa nu vor fi indepartate, caci reactivarea imuna poate determina rejectul chiar si la ani buni de la transplant. Cel mai probabil, in vederea diminuarii reactiilor advserse ale tratamentului, pacientul va primi si alte medicamente, pe langa cele cu actiune imunosupresanta. Este vorba de protectoare gastrice speciale, de suplimente cu calciu, de hipolipemiante. Orice infectie aparuta trebuie tratata prompt si agresiv, pentru a nu i se permite sa se extinda.
In general, schemele terapeutice cu rol antisupresor includ: corticosteroizi, inhibitori ai calcineurinei, agenti antiproliferativi, anticorpi monoclonali, anticorpi policlonali. Corticosteroizii cei mai des folositi sunt metilprednisonul si prednisonul. Chiar anterior transplantului se administreaza o doza mai mare de metilprednison, cu scopul de a reduce imunitatea, inflamatia si a preveni respingerea organului. Dupa interventie se pot mentine pentru cateva zile dozele crescute de glucocorticoizi, urmand ca apoi, dozele respective sa fie reduse treptat pana se atinge doza minima eficienta.
Administrarea unor doze crescute de corticosteroizi, chiar si pentru cateva zile, poate fi urmata de aparitia unor reactii adverse serioase, cum ar fi cresterea tensiunii, a colesterolului, anxietate. Toate aceste efecte, chiar si cele de natura psihica (anxietate, psihoze, halucinatii) sunt insa pasagere si dispar daca tratamentul se opreste. Administrarea prelungita a corticosteroizilor se poate complica cu aparitia glaucomului, a diabetului indus de steroizi, dar si cu dezvoltarea infectiilor oportuniste, cum ar fi pneumoniile cu Pneumocystis carini. Astfel de infectii parazitare sunt caracteristice pacientilor cu un sistem imun slabit si pot pune numeroase probleme de tratament. Se pare ca exista si pacienti care nu trebuie sa utilizeze corticosteroizi pe termen lung, sau ii pot folosi din cand in cand, insa astfel de situatii sunt destul de rare.
Inhibitorii calcineurinei, cum ar fi tacrolimul si ciclosporina sunt substante care blocheaza in mod direct transmiterea mesajelor de initiere a rejectului transplantului de organ. Astfel de medicamente sunt cele care vor ramane cel mai probabil in schemele terapeutice pe termen lung ale pacientului, fiind o parte foarte importanta a terapiei ulterioare. In ciuda faptului ca acesti compusi au un rol marcant, ei au si numeroase reactii secundare si pot de asemenea sa interactioneze cu alte medicamente.
Cele mai importante reactii adverse ale tratamentului sunt: hipertensiune arteriala, hiperkaliemie, afectiuni renale, greturi, varsaturi, diaree, hipercolesterolemie, pancreatita, ulcer peptic, tremor, convulsii si cresc riscurile de aparitie a infectiilor oportuniste si a cancerului. Ele sunt considerate ca fiind hepatotoxice si nefrotoxice (mai ales ciclosporina). Datorita importantei lor in tratament, specialistii incearca sa realizeze inhibitori de generatie mai noua, care sa isi mentina efectele terapeutice dar care sa aiba reactii adverse mult mai reduse.
Agentii antiproliferativi, cum sunt mofetil micofenolat, azatioprina si sirolim, pot preveni multiplicarea si maturarea celulelor imune. Alaturi de inhibitorii calcineurinei, si compusii acestei clase de imunosupresoare se vor administra pe termen lung. Prin efectele lor directe, vor preveni atacul imun asupra organului transplantat si vor contribui la reusita interventiei.
Cele mai frecvente reactii adverse pe care le au sunt: greata, anemie, leucopenie, cresterea trigliceridelor, iritatie gastrica. Si ele cresc riscul de aparitie a infectiilor oportuniste, a cancerului sau a altor conditii medicale (potential fatale). Reactiile adverse usoare apar la mai putin din 1% din pacienti. Trebuie precizat ca acidul micofenolic (una din formele mofetil micofenolatului) este teratogen daca este administrat mamei in timpul sarcinii si poate determina avorturi spontane. Din acest motiv folosirea lui la femeile insarcinate trebuie evitata.
Anticorpii monoclonali (anti receptor IL-2, cum ar fi basiliximab si daclizumab) pot bloca cresterea si dezvoltarea celulelor imune responsabile pentru respingerea transplantului. Acesti anticorpi monoclonali pot fi folositi in stadiile initiale ale recuperarii post - transplant, in combinatii cu inhibitorii calcineurinei si agenti antiproliferativi. Anticorpii policlonali cum ar fi globulina antitimocitica de cal sau iepure, sunt compusi directionati tintit impotriva limfocitelor T. Ele sunt indicate in vederea prevenirii respingerii acute a transplantului, deci vor fi administrate in primele ore si zile dupa procedura.
Daca apar semne sugestive pentru o reactie de respingere a transplantului, chiar si la cateva saptamani sau luni, ele pot fi reintroduse in schemele terapeutice. In anumite cazuri utilizarea lor reduce necesitatea administrarii inhibitorilor de calcineruina, considerati ca avand reactii adverse mai grave. Desi foarte utile, se pare ca ele pot determina aparitia sindromului de eliberare a citokinelor, prurit tegumentar, artralgii, leucopenie, boala serului si pot creste incidenta de aparitie a bolilor limfoproliferative. Datorita acestor complicatii in prezent se prefera inlocuirea anticorpilor policlonali cu cei monoclonali. Sindromul de eliberare a citokinelor se caracterizeaza prin aparitia febrei inalte (peste 39 de grade), a frisoanelor si necesita tratament antipiretic imediat.
Aproape imediat dupa transplant, majoritatea pacientilor comunica echipei medicale faptul ca deja se simt foarte bine, chiar daca sunt abia la inceputul perioadei de recuperare. Totusi, chiar si in aceste conditii, cel putin pentru inceput, medicii insista ca pacientii sa isi ia anumite masuri de precautie, si sa respecte recomandarile referitoare la stilul de viata si evitarea factorilor de risc pentru sanatate.
Recomandarile depind de tipul transplantului (de complexitatea lui), de restul afectiunilor cronice pe care pacientul le poate avea, dar si de felul in care organismul accepta si toleraza organul primit. Dupa ce recuperarea este completa, limitarile fizice vor fi ridicate, iar pacientul se va putea bucura de viata dupa bunul plac, atat timp cat activitatile sunt sanatoase si deloc periculoase.
Tratamentul zilnic imunosupresor (antireject) poate sa aiba anumite reactii adverse care sa limiteze activitatile pacientului. In unele cazuri ele pot fi destul de suparatoare, mai ales la inceput. Hipertensiunea arteriala si hipercolesterolemia sunt printre cele mai comune probleme, insa pentru acestea exista un tratament eficient ce se poate aplica in vederea corectiei valorilor la limite normale.
Datorita reducerii vigilentei imune, riscul de cancer si infectii periculoase este semnificativ crescut la acesti pacienti. De aceea, medicul va dori cel mai probabil, ca periodic sa efectueze, in vederea detectarii precoce,unele investigatii generale, care sa aprecieze riscul pentru infectii sau neoplazii. Specialistii recomanda pacientilor sa trateze cu maxima seriozitate aceste consulturi, si indiferent cat de bine se simt sa se prezinte de fiecare data la programare.
Modificarea tonusului psihic dupa transplant
Transplantul de organ este una din cele mai dificile proceduri interventionale, atat pentru medic, cat si pentru pacient. In ciuda faptului ca exista o serie de avantaje certe si evidente, riscurile si beneficiile trebuie analizate de fiecare data. Nu trebuie neglijata nici latura emotionala a acestui proces. De foarte multe ori pacientii incearca o gama foarte larga de emotii atunci cand vine vorba de transplant: anxietate, neliniste, stres psihic.
Asteptarea este una din cele mai stresante perioade. Starile prin care trece pacientul pot fi transmise si membrilor familiei, de aceea acestia trebuie sa fie cat mai puternici din punct de vedere psihic de-a lungul acestei perioade. Atunci cand asteptarea se incheie, iar pacientul primeste un organ, incarcatura emotionala se modifica si ea, mai ales daca este vorba de un donator care a decedat. Intotdeauna trebuie avuta in vedere si starea de spirit a familiei celui de la care provine organul.
Depresia post - transplant este un sentiment natural, insa ea nu este prezenta in cazul tuturor pacientilor. Aparitia ei depinde si de starea psihica de baza a individului, dar si de tipul personalitatii acestuia. In situatia in care pacientii se simt deprimati sau observa ca ceva s-a modificat in starea lor de spirit dupa transplant, cel mai indicat ar fi sa discute aceasta problema cu medicul curant. Adesea problemele afective sunt ignorate, insa o astfel de atitudine nu este nici recomandata si nu trebuie incurajata. Pacientul este declarat sanatos daca si psihicul sau este bine, iar transplantul trebuie privit ca reusit daca starea generala (atat fizica dar si psihica) a pacientului s-a schimbat in bine.
In vederea mentinerii starii de sanatate in parametri optimi si pentru prelungirea sperantei de viata dupa transplant, specialistii in domeniu fac anumite recomandari. Cele mai importante sunt prezentate in cele ce urmeaza:
- Prezentarea cu regularitate la consulturile ulterioare: prin prezentarea la medic in vederea realizarii consulturilor dupa transplant pacientii pot preveni o serie de afectiuni importante. Riscul de aparitie al infectiilor (uneori chiar cu potential fatal), dar si al neoplasmelor (in special limfoame) este real si foarte ridicat in cazul pacientilor aflati sub tratament imunosupresor (cum este cazul celor transplantati). Consulturile ulterioare isi propun deci sa depisteze din timp astfel de probleme, sa monitorizeze modul in care organul se adapteaza organismului si vice-versa, precum si reactiile adverse ale tratamentului imunosupresor.
- Realizarea de teste paraclinice (hemograma, electroliti, profil imun): prin astfel de teste medicul va putea aprecia concret si obiectiv modul in care organismul receptor a primit transplantul. Reactiile de reject pot fi diagnosticate recent daca analizele se efectueaza cu regularitate, iar tratamentul poate fi modificat. De asemenea, prin realizarea hemogramei se apreciaza aparitia anemiei, a leucopeniei sau a altor reactii secundare asociate tratamentului. Dezechilibrele ionice pot fi si ele prompt diagnosticate si ulterior tratate. De retinut: doar pentru ca organismul incepe sa reactioneze impotriva organului transplantat nu inseamna ca pacientul il va pierde. Printr-un tratament mai insistent, cu doze mai mari sau chiar cu alti compusi imunosupresori introdusi, rejectul se va impiedica, iar reactivitatea imuna va fi din nou adusa la niveluri acceptabile. Totusi, pentru ca astfel de reactii sa fie descoperite din timp, pacientul trebuie sa fie constiincios si sa se prezinte la toate controalele.
- Administrarea tratamentului conform recomandarilor: tratamentul medicamentos corect administrat dupa realizarea transplantului are o importanta cruciala. El poate garanta succesul sau insuccesul transplantului, caci indiferent cat de talentat si de experimentat este medicul care realizeaza transplantul (neexistand hibe din punct de vedere al tehnicii chirurgicale), sau cat de mare este compatibilitatea, daca agresivitatea sistemului imun nu este diminuata rezultatele vor fi dezastruoase. Transplantul va fi, in astfel de conditii, cu siguranta respins. Pacientii sunt sfatuiti sa discute cu medicul fiecare aspect al tratamentului si sa ii adreseze acestuia orice intrebare, astfel incat dubiile si neintelegerile sa dispara. Trebuie discutate reactiile adverse si cum acestea pot fi diminuate (sau chiar anulate), modul de administrare si care vor fi consecintele daca pacientul nu isi administreaza corect si la timp tratamentul. Poate fi mai usor pentru pacienti daca isi pun ceasul sa sune in fiecare zi, alarma amintindu-le astfel ca este timpul pentru tratament. In timp, fiecare se va obisnui, si poate alarma nu va mai fi necesara. La inceput insa ea se poate dovedi foarte utila.
- Anuntarea imediata a medicului daca apar modificari ale starii de sanatate: pacientii trebuie sa fie foarte vigilenti pe durata tratamentului, in special in primele luni (primele 3 luni sunt considerate ca fiind critice, in aceasta perioada putand aparea rejectul acut al transplantului). Chiar si ulterior transplantul poate fi respins (de aceea tratamentul trebuie luat cu aceeasi constiinciozitate tot timpul). In plus, reactiile adverse ale tratamentului imunosupresor, nu putine, trebuie raportate medicului din timp. Printr-un tratament adecvat, ele pot fi reduse, astfel incat sa nu afecteze suplimentar organismul.
- Evitarea autoadministrarii unor medicamente: este de dorit ca pacientul sa evite orice medicament, indiferent ca este aspirina, sirop de tuse sau supliment natural. Foarte multe medicamente disponibile fara prescriptie medicala pot interactiona cu tratamentul imunosupresor, reducandu-i eficienta. Nici produsele naturiste, indiferent de forma: ceaiuri, pastile, nu trebuie luate fara consultarea anterioara a medicului.
Daca pana la momentul transplantului pacientii aveau un stil de viata sedentar, sau caracterizat prin foarte multe restrictii (atat fizice cat si alimentare), dupa transplant (si mai ales, dupa incheierea perioadei de convalescenta), pacientii pot avea o viata mult mai activa.
Printre recomandarile specialistilor se numara:
- Exercitii fizice regulate: astfel se poate mentine tonusul muscular cat mai puternic, nu apar hipotonii si nici alte modificari ale functionalitatii sistemului osteoarticular. Pastrarea formei fizice in parametri optimi asigura pacientului independenta. Se va putea deplasa singur, se va putea alimenta singur, imbraca singur. Activitatea fizica este unul din inamicii depunerilor de grasime. Cu cat aceasta stare fizica este mai buna, cu atat riscurile ca pacientul sa devina supraponderal sunt mai mici. Foarte multe afectiuni cronice pun probleme din acest punct de vedere. De exemplu, diabetul este frecvent asociat cu obezitatea. La randul lor, multe din medicamentele ce vor fi recomandate pacientului post-transplant se pot complica cu aparitia supraponderabilitatii. In perioada de recuperare, pacientii pot incerca exercitii fizice usoare, care doar sa le asigure miscarea suplimentara. Pot practica yoga, pot alege sa mearga mai mult pe jos, sau pot chiar sa realizeze un program zilnic de exercitii de fitness de intensitate moderata.
- Mese regulate si dieta sanatoasa: dieta poate ajuta foarte mult la pastrarea sanatatii si formei bune a organismului, poate ajuta la mentinerea in valori normale a tensiunii arteriale, a lipidelor sangvine, a glicemiei. O dieta bogata in fructe si legume pline de vitamine poate sa sporeasca nivelurile energetice ale organismului si poate asigura antioxidanti esentiali luptei impotriva bolilor. Daca dieta este nepotrivita, medicul poate face anumite recomandari pacientilor, astfel incat acestia sa renunte la alimentele grase, bogate in glucide, in lipide, sau in sodiu. In vederea contracararii efectelor adverse ale glucocorticoizilor, pacientii trebuie sa adopte o dieta bogata in calciu si vitamina D. Astfel, osteoporoza si efectele sale (fracturi pe os patologic, tasari vertebrale) nu vor mai fi resimtite.
- Acordarea de atentie sporita organismului si semnelor de afectare pe care acesta le prezinta: este foarte important ca pacientii sa isi cunoasca organismul, pentru a putea aprecia in ce fel se schimba sub influenta tratamentului imunosupresor. Nivelul energiei, capacitatea de concentrare, tonusul psihic de baza, toate sunt elemente care trebuie apreciate obiectiv atat la inceputul terapie, cat si pe durata acesteia.
- Pacientii trebuie sa isi anunte si medicul dentist despre transplant: intr-o astfel de situatie trebuie sa se ia precautie speciale atunci cand vine vorba de interventii stomatologice. Este intotdeauna bine ca pacientii sa aibe o igiena dentara cat mai corecta, insa acest aspect devine chiar mai important dupa transplant. Pacientii trebuie avertizati de faptul ca multe din medicamentele folosite pentru efectele imunosupresoare au reactii adverse manifestate la nivelul gingiilor si dintilor.
- Evitarea persoanelor bolnave, infectate, evitarea aglomeratiilor: datorita tratamentului imunosupresor, pacientii au un sistem imun incapabil sa faca fata unor agenti patogeni din mediu. Chiar daca ei sunt responsabili, la un individ imunocompetent, doar de infectii minore sau asimptomatice, aceeasi agenti pot face ravagii in cazul unui pacient cu imunitate deprimata. De aceea, pacientii trebuie sa inteleaga faptul ca dupa transplant, mai mult ca niciodata, trebuie sa se fereasca de boli infectioase, sa evite traumatismele si in general, sa fie cat mai preocupati de sanatatea lor.
Pregatirea pacientului pentru (posibile) stresuri emotionale
Transplantarea unui organ poate fi o situatie greu de suportat din punct de vedere psihic. Este totusi, un organ strain in interiorul respectivului pacient. Iar acel organ provine de la o persoana care, cel mai probabil (mai ales in cazul transplanturilor majore), a decedat. Pacientul se bucura ca primeste un organ, insa trebuie sa se gandeasca si la faptul ca o viata s-a pierdut. Bucuria sa nu va fi completa niciodata. Transplantul de la un donator in viata, mai ales de la un membru al familiei este insa resimtit diferit, uneori gestul acesta apropiind indivizii.
Pastrarea legaturii permanente cu centrul de transplant
In vederea investigarii starii de sanatate a pacientului este foarte important ca acesta sa tina un contact strans cu clinica si cu medicul care s-a ocupat de cazul sau. Controalele periodice pot fi facute si la cabinetul medicului personal, insa periodic chirurgul care a efectuat transplantul va dori sa vada bolnavul, pentru a se asigura ca totul este in ordine si ca nu au aparut evenimente neprevazute.
Exista doua tipuri de donatori: donatorii vii si donatorii decedati, de la care se pot recolta organe. In cazul donatorilor vii, de la acestia se pot recolta tesuturi care se regenereaza, celule, fluide (sange), sau organe care fie se regenereaza (fragmente de ficat) fie sunt pereche si cel restant poate prelua functia celui donat (rinichi, intestin subtire). Recoltarea de organe se poate face si de la pacientii declarati in moarte cerebrala.
Corpul lor este mentinut in viata de catre aparatele speciale de la terapie intensiva pana in momentul in care se poate realiza recoltarea. In utimele doua decenii majoritatea organelor transplantate au fost recoltate de la donatorii aflati in moarte cerebrala. In ciuda acestui fapt, se pare ca este in crestere si numarul organelor transplantate de la persoane aflate in moarte cardiaca, datorita cererilor foarte mari. Organele provenite de la donatori in moarte cardiaca au un randament inferior celor provenite de la donatorii din moarte cerebrala, iar durata lor de functionare este mai redusa.
In ciuda opozitiei specialistilor fata de fenomen, donarea organelor prin intermediul internetului s-a dezoltat foarte mult in ultimii ani. Pacientii isi pot cauta online organul de care au nevoie, si daca exista compatibilitate si platesc pretul cerut pot avea organul intr-un timp record. Specialistii nu sunt de acord insa cu o astfel de practica deoarece nu este sigura si nici etica.
In vederea recoltarii unui organ sau unui fragmet de organ se pot realiza doua tipuri de interventii chirurgicale:
- Interventia chirurgicala deschisa, clasica: procedura supune organismul unui stres chirurgical mai mare iar perioada de recuperare este mult mai prelungita.
- Interventia laparoscopica: procedura presupune realizarea a catorva incizii prin care sunt introduse instrumentele de lucru. Se introduce si un fibroscop, astfel incat medicul vede in interiorul cavitatii in care intra si nu realizeaza procedura in orb.
Donatorii nu trebuie sa fie neaparat rude de sange cu receptorul. De foarte multe ori cei doi sunt straini unul de altul. Pentru a fi considerat apt pentru donare, un individ trebuie sa aibe o stare de sanate buna, sa aibe o forma fizica buna, sa nu fie diagnosticat cu afectiuni cronice (cardiace, metabolice, renale sau hepatice), sa nu aibe afectiuni psihiatrice si sa aibe varsta intre 18 - 60 de ani. Rasa si sexul nu sunt factori de care se tine cont atunci cand se transplanteaza un organ.
In cazul in care articolul nu a acoperit in totalitate un anumit aspect care va intereseaza, va incurajam sa ne trimiteti sugestii pentru completare. Astfel, ne veti ajuta sa completam si sa imbunatatim continutul pentru toti cititorii.