Anxietate la doar 21 de ani?

Scrie-mi un email la ***@yahoo.com daca doresti ajutor gratuit si eficient.
Boala ta este la suflet doar si se vindeca usor.

AndreeaM. a scris: ".../ Mama mea
/.../
este foarte stresata
/.../
Si cred ca de aici porneste totul /..."
___________________________

"no stress means death" H. Selye
:)
( lipsa stresului inseamna moarte )

AndreeaM. a scris: ".../ mama mea este /..."
______________

Andreea, mama ta este. (punct) Si mi-ar
placea sa intreb daca poti sa vezi asta(?)
__________________________________

AndreeaM. a scris: " .../ Mama mea e /.. . "

AndreeaM. a scris: ".../ mama mea nu e /.."
______________

Dar este adevarat ca moartea ne vindeca
(si) de stres. :) Si totusi, stresul si diabetul
mamei tale sunt de fapt creatii ale tale.

Andreea, recunosti ca TU esti totalmente
responsabila de diabetul si de tot stresul
mamei tale?

AndreeaM.: ".../ ma tem foarte tare de moarte
/.../
nu m-am gandit niciodata la sinucidere /..."
___________________________________

Nietzsche spunea ca doar in momentul in care
cineva s-a gandit serios la sinucidere isi ia in
serios si viata.
___________

Si oricât ar părea ca e nebunie ceea ce spune,
e totusi o nebunie cu tâlc.
___________________________________

Eu cred ca evitam adesea sa luam deciziile
care stim ca ne-ar imbogati viata. Si actio-
nam astfel pentru ca aceste decizii par a fi
"curata sinucidere".
Totusi, atunci cand cineva s-a gandit serios
la sinucidere, poate sa vada clar deosebi-
rea intre sinucidere si orice alta optiune ar
avea ("a fi sau a nu fi").

Pentru ca avem in fiecare moment cel putin
o alternativa care ne permite sa alegem
intre sinuciderea propriu-zisa/lenta, pe de
o parte, si asumarea responsabilitatii cu
privire la o decizie (actiune) ce ne permite
sa descoperim ca ceva este posibil, pe
de alta parte.
Insa pot sa inteleg dificultatea de a fi pro-
pria-ti mama si propriu-ti tata.

Va multumesc pt raspunsuri Chiar ma ajuta si ma calmeaza. Daca mai aveti completari, le astept cu drag. M-am tot gandit, s-ar putea sa fiu si putin ipohondra. Desi sunt sanatoasa si nu imi lipseste nimic, la cea mai mica durere mi se face o frica de nedescris si ma intorc la starea de tristete. Stiu ca sunt o groaza de medici la care m-as putea duce, dar stiu, pe de alta parte, ca pastilele nu vindeca neaparat problema. Doar eu ma pot vindeca, daca ma uit adanc in interiorul meu. Dar cum sa fac asta? Cum sa scap de toate aceste problleme, care, de fapt, sunt inexistente? Sunt consitenta ca ele nu exista, sau o buna parte dintre ele nu exista, si totusi pe mine ma deranjeaza zi de zi. Pe parcursul unei zile ma mai calmez, dar spre ex, dimineata ma trezesc destul de agitata, imi bate inima repede si apoi, la un moment dat, imi trece. Dar tot raman cu o stare de frica. Trebuie sa precizez ca am si slabit. Cu toate ca mananc, de fiecare data cand sunt stresata sau ma gandesc la ce v-am enumerat mai sus, slabesc si se vede imediat pe cantar. Si de aici iar stres.

_______________________________

AndreeaM. a scris: ".../ Doar eu ma pot
vindeca,
daca ma uit adanc in interiorul meu. /..."
______

Aici suntem totalmente de acord: "Cine
priveste in exterior viseaza; dar cine se
uita in inima lui se trezeste."
:)
OK. Inceputul a fost mai greu (ca de oprit
ne oprim repede :))
_______________________________

AndreeaM. a scris: ".../ Dar cum sa fac
asta? Cum sa scap de toate aceste
probleme,
care, de fapt, sunt inexistente?
______

Andreea, cele mai mari probleme ale vietii
nu pot fi rezolvate, dar pot fi depasite. Aici,
acum: eu sunt increzator ca (si) aceasta
(introducere in) analiza existentiala ne va fi
permis sa descoperim ca ceva e posibil.
:)

Adevarat graiesti, Liviu! O sa incerc tot ce imi sta in putina pentru a imi gasi acel echilibru pe care mi-l doresc. Pana la urma ma gandesc ca sunt oameni care se confrunta cu probleme adevarate si care reusesc sa le depaseasca. Cunosc si eu o vorba : "Dumnezeu nu iti da mai mult decat poti duce". Sper sa fie adevarat. Pana atunci, trebuie sa incerc, sunt constienta de asta, sa imi impun anumite lucruri si stari, pt ca asa cum ma gandesc ca ar putea sa imi fie rau, as putea sa ma gandesc ca ar putea sa imi fie bine. Dar nu stiu de ce varianta din urma este intotdeauna mai dificila.

AndreeaM. a scris: ".../ O sa incerc tot ce imi sta in
putina
pentru a imi gasi acel echilibru pe care mi-l doresc."
_______________________________________

Putinta (potentialul de actiune) nu sta in partea con-
stienta a vointei, ci in componenta ei mai profunda:
DORINTA. Iar DECIZIA este puntea care uneste
DORINTA si ACTIUNEA. Dar daca nu suntem pre-
gatiti, vom dezvolta moduri de a refula decizia la fel
cum refulam moartea.
:)
Stima fata de propria persoana da nastere credin-
tei in propriul drept de a dori si de a actiona.

AndreeaM. a scris: ".../ asa cum ma gandesc ca
ar putea sa imi fie rau, as putea sa ma gandesc
ca ar putea sa imi fie bine. Dar nu stiu de ce
varianta din urma este intotdeauna mai dificila /..."
______________________________________

Cu totii ne dorim sa ne fie bine ca sa nu ne fie rau.
:)
( dar vedem ca asa ne invartim intr-un cerc vicios )

Si am zis ca stima fata de propria persoana da
nastere credintei in propriul drept de a dori si
de a actiona.
Iar daca ma intrebi acum si cum poti sa-ti dez-
volti stima de sine, ti-as raspunde ca cine vrea
sa se indrageasca trebuie sa se comporte in
moduri de care sa fie mandru. Dar ca sa acti-
onezi asa, lucrul acesta presupune tocmai sti-
ma fata de propria persoana. Iata de ce chiar
si psihoterapia este un proces lung si greoi,
pe cat de mult ne-am dori contrariul.

AndreeaM. a scris: ".../ Va multumesc pt raspunsuri
Chiar ma ajuta si ma calmeaza. Daca mai aveti
completari, le astept cu drag /..."
__________________________________

Pentru mine PSIHOTERAPIA inseamna o
filosofie de viata si chiar mai mult decat
atat - un mod de viata. In acelasi sens, eu
cred ca doar viata traita intr-un anumit spi-
rit merita traita. Dar daca nu ai ceva pt.
care sa merite sa-ti dai (= dedici) viata,
mi se pare evident ca nu ai pentru ce
sa traiesti.
____________________________

Intr-adevar Liviu. Eu sunt perfect constienta ca trebuie sa am un scop in viata, nu se poate sa renunt asa de usor. In plus, cand nu am starile astea de profunda tristete, sunt momente in care ma bucur de viata si imi dau seama ca viata nu e atat de rea pe cat mi-o imaginez eu. In plus, cu totii trecem prin asa. Nu sunt nici singura, nici ultima persoana care este obsedata de moarte, care vrea tot ce e mai pun pt cei din jurul ei si asa mai departe. Dar cand ma apuca momentele mentionate mai sus, ma simt foarte coplestita. M-am gandit sa ma duc la un psihoterapeut, doar ca momentan nu imi permit financiar.

_______________________________________________________________

AndreeaM. a scris: "Anxietate la DOAR 21 de ani?"
_______________________________________

Andreea, mi-ar placea sa aprofundam putin ceea
ce tu spui aici. Mai precis, ce inseamna pt. tine
(care este semnificatia) acestui cuvant: "DOAR"?
Ca sa vedem mai clar care este sensul/SCOPUL
pe care il arata el. De ce/cu ce scop il intrebu-
intezi tu insati aici? ( chiar in titlul subiectului ).

Eu simt ca acest "doar" vine din profunzimile
sufletului si dintr-UN SENTIMENT pe care
TU ti l-ai ingropat adanc, dar care incearca
acum sa iasa la lumina.
Si chiar el te poate calauzi de acum inainte
pe calea regasirii adevaratului sine.
:)

Ma consider o persoana tanara, fara probleme de nesuportat si cu o viata linistita. Si totusi, ma nelinisteste faptul ca am aceste stari la aceasta varsta, la doar 21 de ani. Vad in jurul meu oameni cu probleme mult mai grave si sunt constienta ca problemele mele sunt inexistente, sunt doar in capul meu..si totusi, am aceasta stare continuta de neliniste, de frica, de parca as astepta sa se intample ceva rau. Sunt zile in care nu imi vine sa ma dau jos din pat, deoarece nu am chef sa stau iar bosumflata toata ziua. Desi sunt constienta ca asta depinde de mine. In zilele astea nu pot zambi, nu pot manca linistita ( de fapt, nu am pofta de mancare), nu ma pot concentra. Tind sa cred ca dramatizez mai mult decat ar fi cazul. In plus, nu imi place sa ii stiu ingrijorati pe cei din jurul meu din cauza mea. Spre exemplu, mama mea ma tot calmeaza si sufera cand ma vede asa. Ac***a o experienta in spate cu depresii si atacuri de panica, stie foarte bine cum e sa te simti asa. Si imi zice ca totul depinde de mine. Ca si daca m-as duce la un psihiatru, mi-ar da un pumn de pastile, care ma linistesc pe moment, dar nu imi a trece starea. Eu trebie sa gandesc optimist, sa ma focalizez pe lucrurile care imi plac. Ma apuca tremuratul cand ma gandesc ca daca acum, cand nu am probleme reale, reactionez asa, atunci cand se va intampla ceva, Doamne Ferestre, ce voi face?