Anxietate la doar 21 de ani?

Postata de AndreeaM. cu 11 ani in urma.

Buna ziua! Am 21 de ani si trec printr-o perioada dificila din viata mea. Daca acum un an simteam un echilibru in viata mea, toate lucrurile mi se pareau ca merg foarte bine, in perioada aceasta ma simt extrem de trista, poate chiar depresiva si nu pot face nimic. Am un nod in gat continuu, o stare de frica permanenta si imi vine sa plang. Nu pot spune ca am avut o viata grea. Parintii si bunicii mei au avut intotdeauna grija de mine si s-au chinuit sa imi fie mie bine. Mama mea, pe care o iubesc nespus, s-a imbolnavit de diabet acum cativa ani si face insulina. Si parca de cand s-a imbolnvit, nu aud decat de oameni care mor din cauza diabetului. Mama mea e o persoana deosebita, toata lumea o iubeste si fara ea cred ca nu as putea merge prin viata. Ma sustine, vorbesc cu ea intodeauna, doar ca uneori nu vreau sa o mai supar cu problemele mle, ac***a in vedere ca este foarte stresata. Dar ea este un om admirabil si bun, care ajuta pe toata lumea. Si cred ca de aici porneste totul. Desi sunt inconjurata de oameni minunati, mama mea este mai presus de toti. Si in ultima vreme am avut niste probleme de sanatate si am ingrijorat-o tare mult. Si ma simt prost din aceasta cauza. Mama nu e deloc o persoana optimista. Trecuta prin viata, trecand peste probleme cu adevarat grele, stie cum este sa te aflii intr-o stare ca a mea si mereu imi spune ca nu am motive, ca daca s-ar intampla ceva as merge mai departe, caci timpul le vindeca pe toate. Sa ii multumesc lui D-zeu ca sunt sanatoasa si ca am toata viata inainte. Asa este, doar ca in ultima vreme am fost cu moralul l-a pamant. Dupa cum v-am spus, am avut niste probleme de sanatate, nu grave, si am stat destul de mult in casa. Si cred ca si din aceasta cauza am aceasta stare. Pe langa toate acestea, am inceput sa ma tem foarte tare de moarte. In afara ca imi imaginez cum ar fi viata mea fara cei dragi din jurul meu, am inceput sa ma gandesc serios ce m-as face daca mi s-ar intampla ceva. Si brusc ma apuca o spaima de incremenesc si nu mai pot face nimic. Am o relatie de aproxmativ 6 ani, nu suntem casatoriti, dar ne iubim, si cu toate acestea, de fiecare data cand ne certam, dramatizez si ma gandesc ca el sigur vrea sa ne despartim, desi, de multe ori, totul este in capul meu. Relatia nu e perfecta, asa cum nicio relatie nu e, dar parintii mei il iubesc, la fel si el pe ei. Mai sunt neintelegri, bineinteles, dar lucrurile par ok, in momentele in care eu imi revin din starea respectiva. Dar si in acest caz, imi e extrem de frica sa nu ne despartim. Ma gandesc mereu ce m-as face fara el, cat de trista si nefericita as fi, cat de greu mi-ar fi sa intalnesc iar pe cineva, ac***a in vedere ca nu sunt o fire care sa iasa mereu in oras. Mie imi place sa stau in casa sa citesc, sa ma uit la seriale etc. Problema e ca inca de mica dramatizez chiar si cand nu e cazul. Recunosc acest lucru. Dar nu o fac cu rautate si nu vreau sa supar pe mine. Pentru mine, toate aceste ganduri ma acopera si parca nu mai am niciun rost pe lumea asta ( nu m-am gandit niciodata la sinucidere, sa fie clar, doar ca ma simt foarte coplesita ). Ma uit la oamenii din jurul meu: divorteaza, au probleme grave de sanatate, nu pot avea copii, raman fara serviciu si ma gandesc ca trebuie sa ii multumesc lui D-zeu ca nu trec prin toate acestea momentan. Si ca viata mea e simpla, dar ca frumoasa - doar eu sunt cea care nu pot vedea cu adevarat asta. Sunt iubita, inconjurata de oameni buni, dar anxietatea mea, gandurile si fricile nu ma lasa sa imi gasesc acest echilibru. Astept si raspunsurile, sfaturile voastre, daca mai trece cineva prin ce trec eu si ce as putea face. Cateva sfaturi, cum a gestionez aceste stari, spre exemplu, mi-ar fi foarte utile. Din pacate, starea materiala nu imi permite sa vizitez un doctor momentan.