Precizarea metodei de determinare a glicemiei este importanta. Pentru scopuri clinice se determina glicemia din plasma sangelui venos. In practica, se folosesc si glucometrele care masoara nivelul glucozei din sange total capilar rezultat prin inteparea degetului. Trebuie sa tinem cont de metoda folosita, intrucat nivelul glucozei din sangele total capilar este cu 10-15% mai mic decat cel al glucozei din plasma sangelui venos. La aceasta diferenta, se adauga si factorul de eroare specific glucometrelor care lucreaza cu sangele capilar, acestea fiind calibrate la un +/- de 15% acuratete.
Valoarea glicemiei variaza si cu hematocritul si cu momentul determinarii dupa extragerea sangelui venos (scade cu 7 mg / dL /ora prin metabolizarea in vitro a glucozei sau mai mult in prezent a leucocitozei, motiv pentru care se adauga fluorura de sodiu la specimenul de sange pentru a inhiba enzimele glicolitice, situatie care este depasita in cazul unei leucemii).
Glicemia se determina dupa un post de aproximativ 12 ore, dimineata dupa un somn de noapte, dar se tine cont ca, dupa un post mai lung, nivelurile glicemiei scad in mod firesc, producand valori in intervalul hipoglicemic fara ca persoanele sa prezinte simptome de hipoglicemie. Rezultatul determinarii se exprima cel mai adesea in mg/dL sau in procente, iar pentru a converti in unitati internationale (mmol/L), se imparte valoarea in mg la 18. Glicemia normala este in intervalul 65-100 mg/dL plasma din sange venos dupa un post de 12 ore.
Pentru a defini hipoglicemia, indiferent de cauza, endocrinologii folosesc asa-numita triada a lui Whipple:
1. prezenta simptomelor asociate cu hipoglicemia;
2. glicemia mica pe parcursul perioadei simptomelor (40 mg/dL sau mai putin);
3. disparitia sau ameliorarea semnificativa a simptomelor dupa revenirea glicemiei la normal.
Hipoglicemia spontana la adultul sanatos este in principal secundara postului sau poate sa apara postprandial. Simptomele incep sa apara cand nivelurile glicemiei ajung la 60 mg/dL, iar functia cerebrala afectata se manifesta prin simptome neuroglicopenice la pragul de 50 mg/dL. Hipoglicemia secundara postului este adesea subacuta sau cronica si prezinta manifestarile neuroglicopenice ca simptom principal, in timp ce hipoglicemia postprandiala este relativ acuta si adesea este anuntata de simptome ale sistemului nervos autonom (vegetativ): transpiratii, palpitatii, anxietate, tremuraturi.
Hipoglicemia este cea mai frecventa complicatie a terapiei cu insulina la pacientii cu diabet zaharat tip I, ea fiind prezenta la aproape toti pacientii cu o frecventa de cel putin o data pe an. De regula, acesti pacienti fac hipoglicemie nocturna, in timpul somnului, fara a fi constienti de aceasta. Simptomele autonome, care includ transpiratie, tremor, palpitatie, sunt adesea primele simptome de alarma, in timp ce simptomele sistemului nervos central ca urmare a deficitului de glucoza, definite ca neuroglicopenie, sunt nespecifice: oboseala, slabiciune, ameteli, greata sau manifestari neurologice clare, cum ar fi vederea dubla, paresteziile orale, dificultatea in vorbire, apraxia si tulburarile de comportament.
Unele simptome nu au fost atribuite in mod special niciunui grup de simptome (autonome sau neuroglicopenice): senzatia de foame, vederea incetosata si somnolenta. Hipoglicemia poate afecta si pacientul cu diabet zaharat de tip II, tratat cu insulina sau secretagogi de insulina de tip sulfoniluree (de generatia I: tolbutamida, clorpropamida, de generatia a II-a: glipizid, glyburid si de generatia a III-a: glimepirid (Amaryl). Din cauza efectului prelungit al antidiabeticelor orale, niveluri scazute de glucoza in sange pot sa reapara la 48 ore de la administrarea antidiabeticului, ceea ce face necesara terapia prelungita a hipoglicemiei.
Este un fapt bine cunoscut ca hipoglicemia severa poate provoca leziuni ireversibile ale creierului, dar ceea ce e mai putin cunoscut este faptul ca pot aparea manifestari neurologice semnificative la episoade scurte sau medii de hipoglicemie. Anomalii electroencefalografice si reducerea functiilor cognitive apar la copii cu istoric de hipoglicemie recurenta si dispar dupa o perioada de 7 ani de tratament intensiv al hipoglicemiei. Hipoglicemia poate provoca diferite convulsii, accidente prin lovire, ischemie cardiaca si aritmie la pacientii cu afectiune cardiaca preexistenta.
Hipoglicemia provoaca 3-4% dintre decesele pacientilor tratati cu insulina si are implicatii sociale importante, persoana cu hipoglicemie avand o teama de a se implica in activitati de rutina, cum ar fi condusul vehiculului, ceea ce ii determina atat pe pacient, cat si pe clinician sa nu-si ia ca tinta o scadere prea mare a glicemiei prin terapie. La persoanele aparent sanatoase, hipoglicemia poate fi indusa de medicamente (salicilati, haloperidol, chinina), alcool, exercitiu fizic, sindrom insulinic autoimun sau insulinom.
La pacientii cu boli compensate, exista medicamente care pot produce hipoglicemie: disopiramida, betablocantele si medicamente administrate in mod eronat. La pacientii care sunt bolnavi (si au starea generala afectata), administrarea unor medicamente produce hipoglicemie, de exemplu cotrimoxazolul (Biseptrim) si salicilatii topici in insuficienta renala. Afectiuni predispozante la hipoglicemie: hipopituitarismul, eritroblastoza fetala, sindromul Reye, boala Addison, septicemia, insuficienta renala, insuficienta cardiaca congestiva,anorexia nervoasa, acidoza lactica, indepartarea feocromocitomului etc.
Hipoglicemia este cea mai frecventa complicatie a terapiei cu insulina la pacientii cu diabet zaharat tip I, ea fiind prezenta la aproape toti pacientii cu o frecventa de cel putin o data pe an. De regula, acesti pacienti fac hipoglicemie nocturna, in timpul somnului, fara a fi constienti de aceasta. Simptomele autonome, care includ transpiratie, tremor, palpitatie, sunt adesea primele simptome de alarma, in timp ce simptomele sistemului nervos central ca urmare a deficitului de glucoza, definite ca neuroglicopenie, sunt nespecifice: oboseala, slabiciune, ameteli, greata sau manifestari neurologice clare, cum ar fi vederea dubla, paresteziile orale, dificultatea in vorbire, apraxia si tulburarile de comportament.
Unele simptome nu au fost atribuite in mod special niciunui grup de simptome (autonome sau neuroglicopenice): senzatia de foame, vederea incetosata si somnolenta. Hipoglicemia poate afecta si pacientul cu diabet zaharat de tip II, tratat cu insulina sau secretagogi de insulina de tip sulfoniluree (de generatia I: tolbutamida, clorpropamida, de generatia a II-a: glipizid, glyburid si de generatia a III-a: glimepirid (Amaryl). Din cauza efectului prelungit al antidiabeticelor orale, niveluri scazute de glucoza in sange pot sa reapara la 48 ore de la administrarea antidiabeticului, ceea ce face necesara terapia prelungita a hipoglicemiei.
Este un fapt bine cunoscut ca hipoglicemia severa poate provoca leziuni ireversibile ale creierului, dar ceea ce e mai putin cunoscut este faptul ca pot aparea manifestari neurologice semnificative la episoade scurte sau medii de hipoglicemie. Anomalii electroencefalografice si reducerea functiilor cognitive apar la copii cu istoric de hipoglicemie recurenta si dispar dupa o perioada de 7 ani de tratament intensiv al hipoglicemiei.
Hipoglicemia poate provoca diferite convulsii, accidente prin lovire, ischemie cardiaca si aritmie la pacientii cu afectiune cardiaca preexistenta. Hipoglicemia provoaca 3-4% dintre decesele pacientilor tratati cu insulina si are implicatii sociale importante, persoana cu hipoglicemie avand o teama de a se implica in activitati de rutina, cum ar fi condusul vehiculului, ceea ce ii determina atat pe pacient, cat si pe clinician sa nu-si ia ca tinta o scadere prea mare a glicemiei prin terapie.
La persoanele aparent sanatoase, hipoglicemia poate fi indusa de medicamente (salicilati, haloperidol, chinina), alcool, exercitiu fizic, sindrom insulinic autoimun sau insulinom. La pacientii cu boli compensate, exista medicamente care pot produce hipoglicemie: disopiramida, betablocantele si medicamente administrate in mod eronat. La pacientii care sunt bolnavi (si au starea generala afectata), administrarea unor medicamente produce hipoglicemie, de exemplu cotrimoxazolul (Biseptrim) si salicilatii topici in insuficienta renala. Afectiuni predispozante la hipoglicemie: hipopituitarismul, eritroblastoza fetala, sindromul Reye, boala Addison, septicemia, insuficienta renala, insuficienta cardiaca congestiva, anorexia nervoasa, acidoza lactica, indepartarea feocromocitomului etc.
Acesta consta in determinarea glicemiei dupa 72 ore de post supravegheat dupa urmatorul protocol: se determina glicemia, insulina si peptidul C din 6 in 6 ore la pacientul activ fizic in timpul zilei, pana cand glicemia ajunge la 60 mg/dL si apoi la fiecare 1-2 ore. Se incheie testul cand nivelul glicemiei este mai mic sau egal cu 45 mg/dL si pacientul are simptome sau semne de hipoglicemie sau cand nivelul glicemiei ajunge la 55 mg % sau mai mic, dar pacientul a prezentat anterior triada Whipple.
Acesta are doua componente:
1. indepartarea simptomelor neuroglicopenice prin restaurarea nivelului glicemiei;
2. corectarea cauzelor care au favorizat sau au produs aceasta stare.
Nivelul glucozei poate fi restabilit in cateva minute prin administrarea a 10-20 g carbohidrati, cantitate continuta in 100-120 ml suc de portocale, mere sau struguri, in 100- 150 ml bauturi racoritoare non-diet, intr-o felie de paine sau 4 biscuiti ori o portie de (1/2 cana) alimente gatite ce contin amidon (cereale, leguminoase). Simptomele dispar in 5 minute. Daca apar efecte severe ale hipoglicemiei (convulsii, inconstienta), se
administreaza o perfuzie cu glucoza.
La persoanele cu hipoglicemie diabetica, prevenirea se face prin reducerea dozelor de insulina sau alte medicamente antidiabetice, printr-o atenta determinare a glicemiei la ore neobisnuite (noaptea), prin reducerea efortului fizic intens si evitarea consumului de alcool. Hipoglicemia reactiva postprandiala poate fi evitata printrun alt „pattern” alimentar: mese mici, evitarea consumului de zahar, consumarea de alimente mixte (proteine, lipide cu absorbtie lenta si glucide cu absorbtie mai lenta – index glicemic mai mic), si nu compuse doar din glucide, plus reducerea stimulentelor alimentare, cum ar fi cofeina, si modificarea stilului de viata cu reducerea stresului si, la nevoie, sedative usoare.
dr. Mihaela-Gaby Dinu
Sursa: Revista Viata + sanatate nr.8/2007
In cazul in care articolul nu a acoperit in totalitate un anumit aspect care va intereseaza, va incurajam sa ne trimiteti sugestii pentru completare. Astfel, ne veti ajuta sa completam si sa imbunatatim continutul pentru toti cititorii.