Pneumtoraxul este rezultatul acumularii de aer in spatiul dintre plamani si peretele toracic, in asa numitul spatiu pleural. Cu cat cantitatea de aer creste, cu atat creste si presiunea exercitata asupra plamanilor, determinand colapsul (colabare).
Colapsul impiedica plamanii sa se destinda adecvat in momentul inspiratiei, determinand scurtarea respiratiei si junghi toracic. Pneumotoraxul poate deveni amenintator pentru viata daca presiunea din torace impiedica plamanii sa aduca in sange cantitatea adecvata de oxigen.
Pneumotoraxul este determinat, de obicei, de un traumatism la nivelul toracelui, cum ar fi de exemplu o fractura costala sau o plaga intepata. Poate, de asemenea, debuta brusc, fara o cauza aparenta (pneumotorax spontan).
Pnemotoraxul spontan poate rezulta ca urmare a afectarii pulmonare determinate de boli, cum ar fi boala pulmonara obstructiva cronica, astm bronsic, fibroza chistica si pneumonia. Poate, aparea, de asemenea si la persoanele fara boli pulmonare. Acest lucru se intampla in cazul in care un chist umplut cu aer se rupe si continutul aerian se elibereaza in spatiul pleural.
Persoanele fumatoare sunt mult mai susceptibile de a face pneumotorax spontan, fata de cele nefumatoare. De asemenea, cu cat se fumeaza mai multe tigarete pe zi, cu atat cresc sansele de a face pneumotorax.
Simptomele depind de severitatea pneumotoraxului. In cazuri minore, nu determina nici un fel de simptome. In cazurile severe, simptomele se dezvolta rapid si pot duce la soc cardiorespirator.
Simptomele includ:
- dispnee (ingreunarea respiratiei), de la usoara pana la severa, depinzand de cat de extinsa este zona de plaman colabata
- durere toracica debutata brusc, severa pe aceeasi parte cu plamanul colabat
Simptomele se pot agrava daca este schimbata altitudinea (de exemplu, zborul cu avionul sau coborarea la adancime).
In cele mai multe cazuri, pentru diagnostic se foloseste radiografia toracica. Medicul specialist poate recomanda, de asemenea, analize sangvine care masoara nivelul oxigenului din sange.
Tomografia computerizata (CT) sau ecografia pot fi necesare la diagnosticul severitatii bolii si la alcatuirea schemei de tratament.
Pneumotoraxul minor necesita doar observarea bolnavului de catre un medic. In unele cazuri, poate fi necesar oxigenul, administrat, de obicei, pe masca faciala.
Cazurile mai severe se tratateaza prin introducerea unui ac sau a unui tub in cavitatea toracica. Ambele proceduri elibereaza presiunea intrapulmonara si permit destinderea adecvata a plamanilor.
Poate fi necesra si o interventie chirurgicala in cazul in care, tratamentul initial nu este eficient sau daca se reinstaleaza pneumotoraxul. Cu toate acestea, deoarece interventia chirurgicala nu este lipsita de riscuri, cei mai multi medici specialisti recomanda aceasta metoda de tratament doar dupa mai mult de o recidiva a pneumotoraxului.
In cazul unui prim pneumotorax, riscul pentru recidiva este crescut. Aproximativ toate recidivele apar in 2 ani de la primul pneumotorax. In cazul fumatorilor, abandonarea acestui viciu scade riscul de recidiva.
Pneumotoraxul spontan recidiveaza la 20-30% din persoanele care nu au boli pulmonare. Persoanele cu boli pulmonare coexistente au un risc de 50% pentru recidiva.
In cazul in care articolul nu a acoperit in totalitate un anumit aspect care va intereseaza, va incurajam sa ne trimiteti sugestii pentru completare. Astfel, ne veti ajuta sa completam si sa imbunatatim continutul pentru toti cititorii.