Apetitul

In primul an de viata sugarul tipa de foame, aceasta fiind manifestarea unei necesitati a corpului. Dupa un an, apetitul implica o participare sufleteasca; asteapta sa manance; ii place o mancare pentru ca isi aminteste de mirosul, de aspectul, de gustul ei, de cadrul placut in care i-a dat mama sa manance.
Unii copii prefera sa fie serviti numai de o anumita persoana din familie.

Exista o mare variabilitate a apetitului la copiii mici. Se pot face o multime de consideratii asupra acestor variatii: o mama cu discernamant psihologic, in colaborare cu un medic experimentat, pot descoperi cauzele si gasi solutiile la fiecare caz în parte.

Punerea in practica este mai greu de realizat, deoarece in conditiile vietii moderne de emancipare pe toate liniile, copilul este ingrijit adesea de mai multe persoane, cu stiluri si idei diferite si, mai ales, cu rabdare si putere de daruire inegale.
Un copil care mananca bine are toate sansele sa fie sanatos, sa creasca bine, sa fie mereu activ si sa-si satisfaca nevoia de miscare si cunoastere.

Parintii, asistentele de pediatrie, educatoarele, trebuie sa porneasca de la realitatea ca la aceasta varsta apetitul este foarte diferit de la un copil la altul. La acelasi copil se observa si variatii in modul cum mananca, de la o zi la alta si chiar de la o masa la alta. Nu este vorba de un copil dificil si nici de un apetit capricios, ci este apetitul normal al fiecarei fiinte umane.

In plus, se adauga acum instabilitatea psihica si motorie a varstei. Mama era deprinsa cu sugarul care-si primea biberonul obisnuit la ora potrivita, cu acelasi ritual si cu acelasi preparat timp de saptamani si chiar luni de zile. Acum are de-a face cu o mica personalitate, cu preferinte si pofte.

Asa cum respecta preferintele culinare ale adultilor din familie, tot asa trebuie sa tina seama si de poftele micii personalitati, miniatura de comportament a celor ce l-au procreat.

In sfarsit, sa nu se uite ca ratia zilnica a copilului peste varsta de 1 an scade, deoarece cresterea se incetineste si nevoile lui nutritive sunt mai mici.

Fixarea alimentatiei se face in functie de ritmul propriu al fiecarui copil. Unii sunt mari mancaciosi, altii de abia gusta; unii mananca acelasi meniu luni de zile, altii au nevoie de variatie zilnica; unii mananca mult de 2-3 ori pe zi, altii cer sa "ciuguleasca" de 4-6 ori cate ceva; unii doresc sa manance din ceasca sau chiar sa se "serveasca" singuri cu lingurita, in timp ce altii se despart cu greu de biberon.

Nu trebuie impus nimic! Orice hrana mancata in sila sau luata numai pasiv este prost asimilata. A forta un copil sa manance este o greseala grava, inapetenta la sugarul mare si copilul mic este determinata cel mai frecvent de fortarea copilului sa manânce! Ulterior se adauga dureri abdominale, tulburari de somn, tulburari mai grave de comportament (crize de manie, iritabilitate, reactii de opozitie sau, din contra, pasivitate si anxietate).

Masa trebuie sa fie un prilej de placere si destindere. Pe masura inaintarii in varsta, apetitul copilului este tot mai mult legat de elemente "psihologice". Daca un copil este bine dispus, daca este activ si satisfacut in relatiile cu cei din jur (parinti, bunici, educatori, alti frati), el va manca bine. Dimpotriva, daca el nu a fost scos afara, daca a fost contrariat sau daca atmosfera din familie este de tensiune (certuri, vizite, oboseala), copilul nu mananca bine, este nervos, are tulburari de somn.

Parintii cer medicului sa indice medicamente sau alimente minune, care sa deschida pofta de mancare copilului, in loc sa se creeze o atmosfera de familie care sa-l faca sa-i placa mancarea oferita. Unii copii refuza sa manance daca alimentul nu este servit in ceasca sau in farfuria cu desenul preferat.