nu știu ce să mai fac...

Postata de AndreeaPop33 cu 10 ani in urma.

Bună ziua. Am mare nevoie de ceva sfaturi, orice posibil, de la cineva care a trecut prin așa ceva sau știe despre asemenea lucruri. Am 16 ani și sufăr de depresie continuu... de fiecare dată când mă uit în oglindă îmi spun și-mi repet întruna "nu ești bună de nimic, nimeni nu te vrea, nimeni nu te va iubi, nu vei ajunge nicăieri, nu vezi ce slabă ești? toți vor vedea partea ta dezgustătoare și te vor vorbi, te vor izola, totul e așa de mare la tine: nasul, fața, pur și simplu te urăsc!" Plâng în fiecare seară, nu mai am chef de viață, am devenit o umbră... am probleme familiare, aproape în fiecare zi mă cert cu mama mea (situația noastră financiară nu e prea bună și nici dialog nu prea există,), ea nu mă înțelege, nici nu ar vrea, mă jignește întruna, de când sunt mică e așa, mă face în toate feluri posibile, ca pe un ultim om, chiar dacă nu am nici o vină și nu fac nimic din ceea ce spune ea, iar asta doare enorm. Mă urăsc pentru că sunt prea slabă, plâng mereu, și pentru a nu mai plânge am început încet-încet să-mi fac răni pe antebrațe cu unghiile, (căci nu am nimic mai ascuțit la îndemână în momentele de criză) să mă zgârii, să încerc să-mi dea sângele... mă simt mai ușurată după aceea, mă calmează. Am avut un trecut nu prea fericit, eșecuri în "dragoste", dezgust de sine din cauza unor lucruri care nu trebuiau să se întâmple și totuși am permis la momentul respectiv. Mă ia cu greață când mă gândesc și încep din nou să-mi înfig unghiile în carne, din nou să mă închid între patru pereți... de când mă știu vreau să devin doctor, să ajut oamenii, să-mi sacrific viața pentru ei, am luptat pentru asta încontinuu și am învățat și am avut rezultate, acest vis mă conecta cu viața, a fost totul pentru mine, iar acum... parcă acel tot nu mai e, ci a rămas un gol, parcă trăiesc într-un vid, m-am izolat de toți. Nu mă mai văd în stare de a mă concentra, de a lupta pentru visul meu, parcă ar fi degeaba, parcă eu aș fi degeaba, căci oricum nu aș reuși să-l văd împlinit. Nu mai cred în nimic, nici în fericire, nici în iubire (îmi place de un băiat, detaliu minor, dar e inutil, căci nu s-ar uita la una ca mine), nici în mine, nu mai mănânc, dorm întruna pentru a uita realitatea, doar suferința îmi amintește că încă trăiesc și mai pot simți și eu ceva... nu mai știu ce să mai fac, nu mai am speranță, voință... vă rog, ajutor.