Ce se intampla cu mine?

Postata de DBIonutz cu 9 ani in urma.

Va salut! Trebuie sa implinesc imediat varsta de 26 ani si din ultimul an de facultate, de la 21 de ani, ma confrunt cu o problema care mi-a afectat serios viata si este pe cale sa mi-o distruga. In speranta ca este cineva care ma poate ajuta, voi incerca sa imi expun mai jos povestea de viata. De cand eram copil am fost un tip mai retras si timid, deci va puteti da seama ca nu am fost tocmai cel mai pop**ar din scoala. Am facut mereu parte din cele mai bune clase si am absolvit o facultate de prestigiu din tara, insa nu pot spune ca am fost printre cei mai buni. Deviza mea era ca mai bine sa fii la un nivel mediu intr-o clasa buna decat sa fii foarte bun intr-o clasa sp***a. Cu toata acestea am incercat sa ma integrez cat de bine am putut, am practicat diferite sporturi si am incercat sa am o viata cat mai normala. Cred ca singurul lucru care ma facea sa ies in evidenta era faptul ca ERAM MAI MEREU CU CAPUL IN NORI- UN VISATOR (care in permanenta isi crea scenarii in cap despre tot ceea ce se intamplase in viata mea si care urma sa se intample).
Pentru ceilalti eram pur si simplu un tip mai timid ( asta spun acum cunoscutii mei dupa ce au aflat ce mi s-a intamplat intre timp).
Problemele au inceput sa apara din liceu cand ai mei (pentru ca eram la o clasa de mate-info) mi-au cumparat calculator. Pubertatea a venit cu diferite modificari fizice pe care toti le stim, insa pentru mine erau groaznice pt ca, pe langa lipsa aproape totala de incredere in mine si o stima de sine scazuta, aceasta a venit insotita de mistourile celorlalti care pur si simplu ma macinau din interior. Astfel m-am izolat in lumea jocurilor si am inceput sa ma obisnuiesc. De unde era sa stiu la varsta aceea ce efecte devastatoare va avea acest fapt asupra mea?
Usor usor a inceput sa nu ma mai intereseze nimic din ce se intampla in lumea care ma inconjura ( SI NICI NU IMI DADEAM SEAMA DE ACEST FAPT).
In facultate, la inceput, am fost nevoit sa interactionez din nou cu oamenii, insa, dupa ce am mi+am format un grup de prieteni, am inceput sa ma izolez din nou. Nu ma mai uitam la televizor, nu mai citeam - efectiv nu mai stiam ce se intampla in lume.
Am continuat asa pana in ultimul an din facultate cand, fiind in ultima vacanta de iarna, parca m-am trezit din nou la realitate. Mama era bolnava, ne era frica ca o vom pierde. Mi-am dat seama ca e posibil sa devin stalpul familiei. Atunci mi-am dat seama ca ajunsesem la 21 de ani si nu stiam absolut deloc cum functioneaza lumea din jurul meu, ca practic am lasat viata sa treca pe langa mine si eu am dat dovada de o ignoranta totala, care pana atunci trecuse neobservata de apropiatii mei si de nine. Aceste lucruri m-au speriat in asa fel incat am nu mai puteam sa dorm, nu mai aveam pofta de mancare si am inceput sa pierd foarte mult in greutate (fapt ce nu a ramas neobservat de altii, mai ales ca eu facem sala pana atunci). Cand m-am intors la facultate starile au continuat si s-au agravat. Am inceput sa am o fobie de oameni si sa dorm pe unde aveam ocazia, doar sa scap de durerea sufleteasca incredibila care ma chinuia. Simteam ca cineva imi sfasia sufletul!...si singura alinare, singura scapare era somnul.
Dupa ce am mers la manastiri si psihologi in incercarea de afla ce se intampla cu mine am ajuns in sfarsit la un psihiatru, care mi-a zis, mai mult sau mai putin ca am depresie (dar asta a fost doar verbal, fara investigatii, fara nimic). Am inceput un tratament ambulatoriu format din cipralex si depakine, iar dupa 3 saptamani, exact asa cum spusese medicul am inceput sa ma simt bine. Si nu doar bine, extraordinar de bine- ca un fel de high permanent. Am terminat facultatea si a urmat o perioada de jumatate de an, in care am continuat cu aceasta schema de tratament, care pot spune ca a fost cea mai frumoasa din viata mea. Faceam lucruri pe care pana atunci mi le interzisesem- traiam o viata normala, eram un om normal ( sau cel putin asa credem eu. Ulterior mi-am dat seama ca tratamentul nu facuse altceva decat sa imi inlature starile de depresie, insa parca tot in lumea mea traiam).
Dupa ce m-am angajat mi-au aparut starile din nou. Am inceput din nou sa ma izolez cu toate ca aveam o prietena foarte frumoasa (cu care inca sunt impreuna, desi nu stiu cum ma suporta), prieteni si familie care sa ma sprijine. Pe langa faptul ca nu stiam eu prea multe despre lume acum nu mai puteam sa mai asimilez informatii, mai ales prin citit. Deci nu mai putem sa acumulez informatii si experienta. Pe langa asta, uitam de multe ori sa imi iau tratamentul si mai si beam la chefuri destul de mult (cu toate ca eram constient ca nu aveam voie- e greu sa ai atatea restrictii deodata).
Cu toate astea, in vara anului 2014 am inceput sa ma simt treptat mai bine, asa ca am decis sa renunt complet la medicamente fara sa consult medicul psihiatru. Pret de cateva saptamani dupa asta am avut niste stari groaznice dar au trecut si am crezut, in sfarsit, ca scapasem de BOALA ASTA NENOROCITA.
Nu a fost sa fie. In toamna lui 2014 pret de cateva zile am suferit de anxietate si stari de panica groaznice. Stiam ca imi revenisera simptomele. Am incercat sa lupt dar degeaba. Pana la urma, fiind bantuit de tot felul de ganduri si nemancat de cateva zile, am chemat salvarea si m-am internat la psihiatrie. LUMEA AFLASE DE PROBLEMA MEA. De atunci si pana in prezent am luat tot felul de coctailuri de medicamente: frontin, rivotril, anxiar, cymbalta, mirzaten, depakine, tritico etc. (in diferite combinatii) si altele care nici nu imi mai aduc aminte cum se numesc.
Viata mea a devenit un haos. Nu ma mai ingrijesc, nu imi mai gatesc, nu mai am pofta de mancare, am atacuri de panica si la serviciu si ajung sa tremur tot. Mi se repeta in cap aceleasi ganduri distructive.
Dar dintre toate simptomele, CEA MAI NENOROCITA E CA NU MAI ASIMILEZ INFORMATII. E foarte greu de explicat: ganditi-va ca vreti sa aflati ceva! Fie va trebui sa va ducumentati citind si sa sa discutati cu diferite persoane,fie sa va interesati (sa faceti ceva investigatii). EU NU POT SA FAC ACESTE LUCRURI. Am momente cand anumite persoane incerca sa imi explice lucruri noi sau chiar lucruri pe care eu le stiam in trecut insa nu pot sa inteleg. Cand citesc e si mai rau, pur si simplu nu mai inteleg nimic. Toti oamenii, intr-o masura sau alta, pot sa faca conexiuni. De exemplu: vezi masina cuiva cunoscut parcata undeva si iti dai seama imediat ca acea persoana ar putea fi plecata la cumparaturi sau ce stiu eu la ce alta concluzie ajungi. Eu cand merg pe strada sau cand conduc pur si simplu ma simt strain de tot ce se intampla in jurul meu. Vad lumea care ma inconjoara, aud sunetele dar parca nimic nu mai are sens, logica. Pe langa astea, probabil si din cauza medicamentelor, nu mai am aproape deloc simtul mirosului si se pare ca nici pe al gustului si am observat ca imi tremura si mainile.
Sunt dispus sa fac ORICE, SA INCERC ORICE numai sa aflu ce se intampla cu mine si sa pot sa fiu un om normal, sa pot sa ma bucur de viata, asa cum e ea cu bune si rele.
Daca este cineva care poate sa imi dea un sfat, care a trecut prin asa ceva sau ii par cunoscute simptomele mele si vrea sa ma ajute va rog frumos sa imi scrieti. Voi lasa ulterior si o adresa de e-mail. Multumesc anticipat!