ar trebui sa ne rupem de el?

Ai face bine sa nu mai tragi de timp .....pt ca va trece si timpul tau si categoric nu iti mai vei reface viata pt ca la vasta ta mai poti gasi pe cineva cu dorinta de comunicare ,de dragoste ,de distractie ,de iubire care poate te va respecta si poate te va face fericita . Din ce ai descris mai sus esti o nefericita si sa nu crezi mai schimbi ceva de acum in colo .gandestete daca acum cand ai mai multa nevoie de el nu este langa tine sa sti ca mai tarziu nici atat .tot ce conteaza in viata este sa fi fericita si iubita .discuta cu el intreabal ce are de gand ? daca nu cumva are pe cineva ca sa nu-ti mai pierzi timpul pt ca nu se merita .Mult succes iti doresc si roagate la dumnezeu pt o soarta mai buna .

Faceti cum face el si asta e. De el depinde totul.

sunt casatorita din 2006, dar stam impreuna din 2000. copilul are 3 ani si 10 luni. cred ca probleme in cuplu sunt de mai mult timp, dar nu ma deranjeaza atat de mult situatia mea cu el ci faptul ca si cu piciul meu se comporta la fel, adica nu-i da atentie. eu cred ca acum copilul are nevoie de el, sa prinda incredere in el dar taica-su nu are timp de el. daca vrea sa se joace cu el motiveaza ca are treaba si pleaca. copilul vine la mine cu lacrimi in ochi ca tati nu vrea sa se joace cu el iar mie mi se rupe sufletul. am incercat sa stau de vorba cu el dar e ca si cum as vorbi la pereti. aproba tot (dand din cap ) dar nu spune nimic. nimic. nu este o interzicere a ceva verbal, dar daca il intreb de ce pleaca, spre exemplu, " ce sa faca acasa? iese si el afara." cateodata am impresia ca el chiar nu s-a maturizat chiar daca are 45 ani. ce simte el? nu stiu pentru ca nu vorbeste niciodata despre asta. ma intrebati in ce circumstante au aparut problemele in cuplu? nici nu stiu pentru ne-am mutat impreuna la o luna dupa ce ne-am intalnit ca iubiti,sa zicem, noi ne stiam de ceva ani. am sarit peste frenezia aceea a intalnirilor, a vorbelor frumoase la telefon, a asteptarii sa te intalnesti cu omul iubit. la noi a fost aproape o casnicie de la inceput. ce-i drept si eu am o mare parte de vina pentru ca de fiecare data cand pleca singur de acasa vociferam si chiar daca se ajungea la certuri si chiar imi luam bagajul si plecam,de fiecare cand el venea dupa mine acceptam sa ma intorc. dar repet. nu ma deranjeaza comportamentul lui daca era vorba doar de mine. ma deranjeaza ca si copilul are parte de aceleasi lucruri - copilul este al lui nu are nici un dubiu. daca nu era al lui avea o scuza.copilul a ajuns sa nu intre in camera in care este el decat daca eu insist. daca o zi intreaga "sotul" nu iese din camera copilul nu se duce la el. nu a asistat la nici un fel de certuri intre noi pentru ca, si daca as vrea sa ma cert cu el nu imi raspunde, asa ca cel mic nu este speriat din acest punct de vedere. pur si simplu nu se duce la el. cand imi vad copilul ca sare de gatul bunicului si il pupa imi vine sa mor pentru ca la taica-su nu a facut niciodata asa ceva.credeti ca imi este usor?

Mergi la parintii tai si spune-le sa te lege de ceva - de pat, de masa... sa-ti puna catuse, sa puna gratii de ferestre, sa inchida usa camerei tale si cheia sa o arunce.
Si sa-ti lase un telefon in camera, linia fierbinte cu avocatul. Solutia la problema ta este cea de care te temi: divortul!
Cauta apoi sa cunosti alta lume, leaga din nou prieteniile cu fostii tai prieteni si prietene, iesi in oras, traieste, cat pot parintii tai sa aiba grija de copilul tau incearca sa traiesti din nou.