epilepsie

as vrea sa vad eu daca tot atat de mandru de tine ai fi daca ai fi tu in locul ei. nu ai nici macar un pic de bunatate sufleteasca dar dragoste nici vorba.
se poate face viata si cu o astfel de persoana, se poate avea copii fara probleme, dar in ultim caz se pot adopta p***ai.

esti mandru de tine si chiar rau. dumnezeu te vede si poate ca o data iti vei pune intrebarea de mie mi se intampla ceva... atunci sa te gandesti de ce ai parasit o persoana care trebuia ajutata.

@Vacarescu Remus, Egoism 100%. Epilepticii sunt si ei tot oameni, cu aceleasi drepturi ca tine. Majoritatea isi neaga boala sau o ascund tocmai din cauza celor care eticheteaza asa cum faci tu. M-am luptat cu boala asta (si inca ma lupt) de la varsta de 11 ani. Eram clasa a 5-a, iar copiii radeau de mine, isi bateau joc, oamenii aratau cu degetul spre familia mea. Si totusi nu i-am urat. M-am inchis in mine din ce in ce mai mult. Si am invatat in continuare la fel de bine. Am terminat gimnaziul cu cea mai mare medie, apoi am intrat la cel mai bun liceu din Ploiesti. Aici am avut parte de colegi si prieteni care m-au sustinut si mi-au dat forta si speranta. Am terminat cu brio liceul si am intrat la Facultatea de Farmacie din Bucuresti (la loc bugetat, cu nota f buna). Am terminat facultatea, unde mi-am facut cativa prieteni, si apoi am inceput sa profesez ca farmacist. Iar dupa 2 luni dupa ce m-am angajat, m-au dat afara, fara un motiv anume. Am crezut ca mi-a picat cerul in cap. Am simtit discriminarea mai puternic ca oricand. Si am luat-o la vale, pe o cale ratacita. Cu toate astea, iubita mea m-a ajutat f mult; am inceput sa fac psihoterapie sub indemnul ei si apoi am indraznit sa merg mai departe cu boala si sa incerc si altceva decat tratamentul medicamentos (sunt rezistent la tratament; la inceput crizele erau cam 2-3/zi, iar apoi au ajuns undeva la 4-5/luna, dar niciodata nu s-au oprit). Asa ca am incercat si prin neurochirurgie. Mi-au scos partea de tesut din lobul temporal care reprezenta focarul epileptic, iar de-atunci crizele au disparut. Acum ma simt bine si sunt hotarat ca de anul viitor sa incep Facultatea de Medicina (visul meu dintotdeauna; am facut Farmacia din motive obiective) si sa devin neurolog, sa tratez oamenii care trec prin ce am trecut si eu (si poate ca inca mai trec, chiar daca au disparut crizele).

Asta e povestea mea. Ce zici, sunt un ratat? Unul care nu are drept sa traiasca? Sa se bucure de viata? Toti epilepticii au dreptul asta, au dreptul sa iubeasca si sa fie iubiti, dar majoritatea dintre voi sunteti prea egoisti si orbi sa vedeti dincolo de eticheta.

Salut, ma bucur mult pentru tine in primul rind ca ai scapat de crize si in al doilea ca i-ai dat cea mai corecta replica persoanei de mai sus. si fiul meu de 19 ani a fost diagnosticat cu epilepsie. Prima criza a fost la 15 ani in somn si a doilea la eczact 3 ani tot in somn. Acum ia timonil dimineata si seara. Eu sufar mult si il ajut cu tot ce pot si ma rog sa nu intilneasca in viata lui asa persoane precum acest remus. Nimeni nu-si doreste sa fie bolnav dar nu avem de ales si ne ducem pina la capat crucea care ne da Dumnezeu.

Buna!M a bucur pt tine ca ai scapat de aceasta boala,iar in privinta persoanei care si a lasat sotia pt ca suferea de aceasta boala nu pot spune decat ca este un nenorocit egoist care pt el doar persoana si fericirea lui conteaza!si eu sufar de aceasta boala si sunt rezistenta la tratament,mi au propus doctorii sa m a operez dar sunt inca nehotarata,i mi este frica de riscuri!am o leziune pe lobul drept frontal!vroiam sa stiu cum te ai simtit dupa operatie!multumesc!

Buna,Remus!Din intamplare am ajuns aici,dar nu cred ca este o intamplare,totul pe lumea asta este cu un scop.Ti-am citit comenariul si sunt bulversata de cum gandesc anumite persoane.Cel putin nu ai avut bunul simt sa-ti ti parerile pt. tine,nu sa le mai impartasesti si cu altii!
Sunt o cunoscatoare a acestor cazuri.Sunt casatorita cu un bolnav de epilepsie de aproare 30 de ani si nici o secunda nu mi-a parut rau ca m-am casatorit cu el.Este un om deosebit cu suflet mare!Cu nimeni nu cred ca m-as fi simtit atat de iubita,apreciata si respectata in aceasta viata!
Bineinteles ca intr-o casnicie sunt si momente mai proaste dar toti le avem.In acesti 30 de ani sotul meu a avut cateva episoade de crize din cauza lui cand se gandea el ca s-a facut bine si lua tratamentul la jumatate decat i-a recomandat medicul.Sincer nici nu stiu cu ce sa incep deoarece nu as vrea sa omit ceva.
Mi-am cunoscut sotul in martie 1995 si dupa 6 luni ne-am casatorit.A fost dragoste la prima vedere!
Am stiut de boala lui de la bun inceput.Nimeni din familia lui nu s-a ascuns si i-am apreciat foarte mult pt. sinceritatea lor.
A avut aceste crize de la varsta de 18 ani.Crizele erau numai noaptea,in somn.Au fost tinute sub control cu tratament.
In afara de persoanele care au o malformatie ce poate produce aceste crize,noi toti suntem predispusi la aceasta boala,care se poate declansa in orice moment la un soc emotional foarte puternic.
Deci draga Remus nu se stie niciodata cand poate apare si la tine!
Acum sotul meu are varsta de 56 de ani si se poate numi un om implinit,are o sotie si un copil sanatos de 23 de ani care il iubesc enorm(asadar aceasta boala nu este ereditara),toata viata lui se desfasoara normal,fara sa ne gandim ca este bolnav si incercam sa tratam acest lucru cu normalitate.
Niciodata nu m-am gandit ca aceasta boala ne poate afecta casnicia,ca nu voi fi mereu alaturi de el si daca ar trebui sa ma intorc in timp tot cu el m-as casatori!
Consider ca toate persoanele bolnave,nu conteaza de anume sufera,trebuie sa aiba dreptul la viata,dreptul la fericire,la vise,la speranta!!!

Stimata doamna, va inteleg foarte bine durerea, chiar daca eu sunt cel bolnav si nu am trecut nicioadata prin ce a trecut mama, totusi va inteleg. Nu disperati. Medicina avanseaza constant si exista sanse mari ca lucrurile sa fie din ce in ce mai bine pana cand copilasul dumneavoastra va incepe scoala. Fiti puternici si nu va lasati infranti de cuvintele aruncate de oamenii de rand, deoarece nu va sunt prieteni si nici nu fac parte din familia dumneavoastra. Fiti curajosi si nu va lasati infranti de aceasta boala grea. Suntem multi cei care am trecut sau trecem prin asemenea suferinte, dar este f important sa nu renuntati.

Aveti incredere in neurolog si respectati tratamentul si stilul de viata pe care-l va recomanda copilului dumneavoastra. Va asigur ca vecinii sau oamenii de pe forumuri nu stiu la fel de bine despre ce este vorba. Ori de cate ori aveti intrebari contactati medicul sau farmacistul, nu forumurile, pt ca cele din urma sunt bune doar dpdv informativ.

Mult curaj va doresc!