tulburari anxioase?

Pai in ultima vreme, foarte dese. Imi pastrez controlul de sine pentru maxim 2-3 saptamani si pe urma urmeaza o perioada de plans, de nesiguranta si frica. Am 18 ani. N-as putea spune exact de la ce a pornit aceasta temere a mea, din frica de a nu dezamagi persoana iubita, sau de a nu ma dezamagi pe mine ca persoana. Nu cred ca e un motiv pertinent de a spune ca asteptarile celorlalti de la mine, imi provoaca frica.

In astfel de situatii nu ma izolez, ci doar ma comport ca un copil mic caruia i s-a furat jucaria. Sunt paranoia, zapacita, uit uneori ce spun si ce fac, insa cu o anumita limita. Nu ca si cum uit tot ce se intampla cu mine, si detalii marunte, dar care pentru persoanele din jurul meu conteaza.Si asta duce la discutii contradictorii cu persoana iubita, iar discutiile duc la mai multe atacuri de panica, pentru ca nu vreau sa spun ceva ce ar putea sa il dezamageasca.
Eu am asteptari mari de la mine, intotdeauna am avut, pentru ca stiu ce pot. Insa ma enerveaza starile acestea care ma impiedica sa arat ceea ce cu adevarat pot.

Nu stiu cum pot incepe sa explic ceea ce simt.....m am pierdut de mine si parca nu mai am capacitatea necesara de.a face pe cineva sa inteleaga ce vreau sa exprim.nu ma recunosc...eram o fire veselea,optimista si increzatoare,parca nici nu rau nu putea sa se apropie de mine,asta pana acum vro 3 luni si de atunci pe zi ce trece ma simt tot mai ''''''''dificila''''''''.primele ganduri care au inceput sa ma debusoleze au fost de genu'''':sunt convinsa ca le sunt inferioara celor de varsta mea...pt.ca nu am asa multe cunostiinte ca toti tinerii din jurul meu,eu nu am abilitatiile necesare jobului la care candidez(in urma unor interviuri),sunt grasa,fata mea este tot mai urata,nu ma intelege nimeni,nu reprezint intereses pt.nimeni,apartamentul in care locuiesc ma plictiseste si nu mi place(este modern,curat,aerisit,)pana acum ceva timp ma bucuram de caldura si armonia din casa,imi invoc numai stari proaste,incerc sa trec peste acest impas ascultand muzica dar si ea ma enerveaza ,mi am pierdut increderea in mine,simt ca sunt greu de suportat pt.familia si iubitul meu,simt ca traiesc degeaba,am uitat sa precizez k de 2 luni am probleme financiare''''deci nu mi pot permite iesiri prea multe ca sa ma pot rupe de rutina.....sunt disperata!!!cel mai rau ma deprim cand ma gandesc la ce fel de pers.eram si cum am ajuns.imi este teama ca nu o sa mi mai revin niciodata.sunt constienta ca este vorba de o depresie...va rog din suflet sa ma ajutati!

Suna interesant joculetul de cuvinte. Nu neg ca m-am gandit si la lucrul acesta, ca problemele mele de frica, de panica ar putea fi legate de relatia cu parintii, care nu fost tocmai fructoasa din foarte multe puncte de vedere. Si ca toate micile probleme si lipsa lor in viata mea, se concentreaza asupra actiunilor mele din prezent, pentru ca majoritatea persoanelor care ma inconjoara, referindu-ma la colegi si prietene, si mai ales prietenul, ma ajuta asa cum stiu ei mai bine si sunt alaturi de mine. Insa depinde de mine cum reusesc sa primesc ajutorul lor, fiindca de cele mai multe ori ma panichez si nu realizez ca ceilalti se strofoca pentru mine. In cazul parintilor nu stiu cat de preocupati sunt de activitatile zilnice, si cat de ceea ce e legat de mine si sora mea. Si imi pare rau ca uneori simt ca nu ii doresc prezenti in toate evenimentele pe care le traiesc.

Du-te la un medic homeopat, te va ajuta 100%