Din nou in aceeasi stare ....

Postata de MembruMobileApp1494794577 cu 7 ani in urma.

Buna seara , mi am facut curaj sa scriu pe acest site dupa ce am citit multe altele scrise de persoane aflate in situatii dificile, pentru ca in acest fel parca ma simt mai putin singura in situatia in care ma aflu . Am 18 ani si de 4 zile sunt intr o stare foarte confuza , din care nu mai stiu cum sa mi revin . Acum 2 ani am fost intr o situatie asemanatoare : increderea in mine este sub 0 , nu pot sa ma concentrez pe ceea ce fac, nu pot sa mananc , iar mama mea e convinsa ca totul e de ordin fiziologic , chiar daca eu am incercat sa i explic . Intr un cuvant nu mai simt ca sunt eu , stiu ca suna ciudat , dar cateodata ma simt straina in propriul corp , ca si cum e ceva gresit cu intreaga mea minte . Acum 2 ani am fost la un psiholog , unde nici nu am stiut ce sa zic exact , si a inceput sa imi prescrie o groaza de pastile pe care normal ca nu le am luat . A fost o incercare esuata , si totusi usor usor eu mi am revenit , singura , fara ajutorul nimanui .
Sunt clasa a 12 a si in liceu m am apropiat foarte mult de 2 colegi , cu care stau in banca si ce mai vorbesc cu cativa , in rest pur si simplu nu am simtit nevoia sa comunic, ma simteam bine cum eram , si m.am izolat de ei , intr un fel in care pe mine nu ma deranja , totul cred ca pornind de la faptul ca sunt ingrozita de a fi pusa in situatii ridicole , de a se rade de mine . Stiu ca suna destul de aiurea , sunt constienta de purtarea mea , ca sunt privita ca "antisociala ,ciudata " chiar daca prietenii apropiati ( putini ) ma privesc cu totul diferit , cu ei fiind fata vesela si nebuna, care se pare ca a disparut de ceva timp . In fine , mai am 2 saptamani de scoala si la bal nu ma duc ,oricum nu sunt singura care nu vrea sa mearga ,si parca ma ingrozesc asa tare zilele astea, ca toata lumea ma va arata cu degetul ,ca nu vorbesc cu ei , ca un om normal . Cand sunt pusa intr o situatie incomfortabila , totul mi se intuneca in minte si nu mai gandesc cum trebuie , tremur , ma ia ameteala , si totusi pe dinafara nu cred ca par ca sufar . Cum am spus , colegii mei de banca imi sunt f buni prieteni , cu care mereu am ce vorbi , datorita lor timpul trece mai usor. De o luna unul dintre ei , pt care aveam ceva sentimente de destul timp mi a spus ca ma place ,si asa am ajuns un cuplu de care n am vrut sa afle nimeni , inclusiv prietenul nostru ( ei nu sunt ca mine , sunt prietenosi si deschisi ) Am petrecut timp impreuna in vacanta , ne am spus ca ne iubim , totul a fost frumos , pana cand s a intamplat ceva care m a daramat pt cateva zile : am fost impreuna la mare , si cu cea mai buna prietena a mea , si acolo s a racit de mine si mi a spus ca nu mai simte nimic si ca vrea sa fim ca inainte , buni prieteni. L am intrebat ce s intamplat , am facut eu ceva rau , si a raspuns ca pur si simplu asta simte. Am fost foarte confuza. Am plans muuult , culmea ca ne vedeam in fiecare zi la scoala si vorbea cu mine ca si cum nu s ar fi intamplat nimic intre noi. Cred ca asta a declansat totul in mintea mea , toata confuzia asta , ca si cum odata cu despartirea asta a murit o parte din eul meu interior , increderea in ce fac a fost spulberata, ceea ce a dus la obsesia asta ca nimci din ce fac nu mai e bine . Sunt o fata care inainte citea o carte pe saptamana , am invatat f mult pt bac , am luat in simulari 9,06. M am simtit foarte bine in propria piele pana acum , chiar daca am mai avut ca orice om momente mai depresive ,care acum au inceput sa mi stapaneasca viata ,sa mi intunece gandirea.Foarte ciudat e ca m am fortat sa ies afara cu prietenii aseara , si m am distrat la nebunie ,dupa care am cazut intr o stare neagra , in care ma gandeam chiar si la sinucidere , ceea ce oricum nu as putea sa fac , pt ca e ca si cum as pasa durerea asta celor dragi , de o mie de ori mai mare. Si totusi nu mai pot sa traiesc cu starea asta care am impresia ca alterneaza cateodata cu stari normale , totul e un amalgam de stari si ganduri , care acum 2 nopti nu m au lasat sa dorm,am inceput sa tremur si m am dus langa mama mea care nu intelege ce se intampla cu mine , o sperii si nu mai vreau sa fac asta . Acum sunt foarte obosita si am simtit nevoia asta sa spun ce am pe suflet , unui strain , care sa priveasca intr un fel obiectiv , sau poate doar sa vad un raspuns ,orice . Ma simt asa ciudat , mai ales cand trebuie sa ma port ca si cum sunt absolut normala , ca maine la scoala . Nu stiu cat mai pot sa suport situatia asta ciudata , ma oboseste f tare , ma impiedica sa invat pt bac in care idealul meu este sa iau o nota cat mai mare . Si asta e un factor care contribuie la stresul asta care ma apasa asa tare .Parca acum ma simt putin mai bine , dar maine stiu ca iar o sa simt ca vreau sa stau intr un loc pustiu , negru , singura cu propriile mele frici .
Vreau din tot sufletul sa fiu iar eu , fericita , iar mersul asta la psiholog nu ma poate ajuta pentru ca sunt foarte constienta de faptul ca totul a luat viata prin propriile mele ganduri , pe care nu pot sa le exprim niciodata cum trebuie . Mereu m am vazut altfel decat ceilalti ,diferita , si asta ma trage in jos , chiar daca uneori se intampla opusul. Cel mai mult ma sperie ca starea de bine trebuie indusa de mine , si mi e frica de faptul ca nu sunt in stare sa reusesc , sa ma conving ca sunt la fel de buna ca ceilalti , ca nu se merita chinul la care ma supun singura. Ajutor . Defapt nici nu stiu exact ce fel de ajutor cer eu acum. As scrie mai mult dar sunt prea obosita ..... Multumesc ca ati citit amalgamul asta de cuvinte