ajutor

Postata de oprand14 cu 13 ani in urma.

Buna ziua. Va scriu aceste randuri, in speranta ca cineva ma va ajuta, deoarece simt ca am intrat intr o stare de neliniste si blocaj psihic permanent, din care nu stiu cum sa ies. Imi cer scuze pentru limbajul poate simplist sau ingreunat, dar acum simt ca abilitatea de a scrie ceva cu adevarat interesant am piedut/o. Am crescut intr o famile de oameni modesti, in care am fost invatate, eu si sora mea, ca pentru a reusi in viata e necesara determinarea , vointa si cartea, potrivit moto ului dat de tatal meu " viata e grea", si pe care il repeta des. Tatal meu, a fost mereu complexat de faptul ca putea sa aiba un alt viitor daca avea o facultate, Din punct de vedere al caracterului, a fost un om puternic, si mereu a incercat sa si depaseasca conditia sociala, fiind foarte ambitios. Ac***a in vedere esecul lui cu privire la facultate, a insistat ca noi, cele doua fete sa facem facultate si sa fim oameni de vaza. In generala am fost un copil sarguincios, incercand mereu sa fiu printre primii. Dorinta mea de afirmare exista de atunci, si din pacate , vanam notele, de frica sa nu vin cu o nota mica si sa fiu certata de parinti acasa. In liceu, mi am continuat peripetia, iar bacul am reusit sa l iau cu o nota frumoasa. Ajunsa la facultate, am simtit o oarecare inferioritate fata de colegii veniti de la oras, (eu fiind crescuta la tara) , dar am trecut relativ repede peste acest aspect. In al doilea an de facultate, ca urmare al unui stagiu de practica efecuat , am fost anagajata. In 6 ani, am reusit sa trec prin pozitii succesive,care au presupus responsabilitati din ce in ce mai mari. Din dorinta de a ma afirma mereu, si de a nu avea vreo greseala, practic viata mea s a redus la ceea doar la viata profesionala. Am lucrat in mod constant 14 ore pe zi, ac***a contact cu clientii in mod permanent si presiunea targetului. Intr adevar ma simteam obosita fizica si resimteam o frustrare ac***a in vedere stresul de la lucru, si imposibilitatea mea de a ma lupta pentru timpul meu liber. Preferam de atatea ori, sa stau la serviciu si sa rezolv cererea vreunui client, sa ma asigur ca actele sunt in ordine, sa citesc noile schimbari in modul de lucru. dar toate aceste sacrificii, erau incununate de succes, de admiratia colegilor, recunoasterea meritelor si satisfactia pe care o resimteam cand duceam la bun sfarsit sarcina inceputa. Ma declaram implinita din punct de vedere profesional, eram sigura pe pozitia avuta, si stiam ca viitorul meu profesional va fi unul frumos. In ultimul timp, reuseam sa am si o oarecare libertate, ceea ce ma relaxa mai mult. Dar, exact in acest moment, cand viata mea profesionala era pe cale sa nu mi mai consume atata timp, si cand in sfarsit reuseam sa vin acsa, sa citesc o carte si sa ma relaxez la un film, am hotarat sa fac ceva in privinta vietii personale, Sunt impreuna cu prietenul meu de aproape 8 ani, doar ca el, e plecat in Germania de aproaep 3 ani, Asa ca am hotarat sa las in urma tot, pentru a putea fi impreuna. Si de aici, am devenit epava care ma simt acum.. Venind in Germania, in august 2010, m am apucat sa studiez limba, In prima luna, am simtit ca sunt relaxata. nu mai eram obosita, dar la trei luni dupa ce am ajuns aici, am inceput sa ma intreb, cu adevarat ce voi face? Am reusit sa ma inscriu la cursuri de germana, incepand cu ianuarie, iar pana atunci am studiat singura zi de zi. Incepnd cu noiembrie noiembrie, prietenul meu inceput sa plece in delegatii, iar eu ramaneam singura acasa. cateodata, si 10, 12 zile in sir. In ianuarie m am dus la cursuri, aveam un nivel mai ridicat de limba , fata de o parte din cursati, si imedait am inceput sa ma plictisesc. Ulterior, am constatat ca oamenii in mijlocul carora eram, erau cu mult diferiti de tot ceea ce stiam eu. Ac***a in vedere ca unii din ei, nu lucrasera niciodata, si nu frecventasera nici liceu, fiind refugiati, subietele se invarteau de multe ori in jurul unor intrebari cu privire la semnificatia unor cuvinte, concepte normale pentru oricare copil de 14 ani. Incepand cu luna februarie, situatia mea psihica s a inrautatit. Mi am dat seama, ca eu am o problema de adaptare, fiind greu sa gasesc subiecte de discutii cu ceilalti participanti. am inceput sa mi pierd increderea din mine, obserc***a ca nu mai fac progrese. In acest timp, am inceput sa trimit primele cv uri catre diferite firme, si citind cerintele, m am panicat, dandu mi seama, ca toata vasta mea experienta incununata de succes si lauri, e aici egala cu zero. Am inceput sa devin trista, au inceput primele discutii cu prietenul meu, si primele regrete cu adevarat fatise. Initial, cand am plecat am zis ca pt inceput ma duc sa lucrez chiar si intr un restaurant, daca va fi cazul, doar ca ulterior am constatat ca nu as fi totusi in stare sa o fac..
Degradarea mea psihica a inceput sa se accelereze, am inceput sa ma trezesc noaptea, la inceput o data la cateva zile, acum in fiecare noapte. M am inchis in mine, la scoala nu mai dau randament si nu mi mai place, nu mai sunt deloc comunicativa, si sunt speriata de faptul ca simt ca indiferent care e subiectul de discutie nu gasesc absolut nimic interesant sa spun . Tot ce mi se intampla, e si pe fondul unei obsesii pe care am dezvltat o in ultima perioada extrem de mult. Prietenul meu e un tip destept, vb germana , engleza, are un super job si cultura generala. Iar eu, acum, imi vad toate defectele. Intodeauna m am inhibat langa el, cand a fost vorba sa vb engleza, deoarece sunt destul de sp***a la limbile straine, si la cultura generala. M am straduit sa acopar golurile astea, dar observ ca uit ceea ce citesc, nu retin amanunte legate de filme, muzica , actori.Am devenit dintr o data constienta, ca nu mai am niciun tel, ca sunt praf in ceea ce privese cultura generala, ca mi am pierdut intuitia, abilitatea de a fi spontana , de a face glume. Situatia a devenit cu atat mai tensionata, cu cat eu, o firma mai emotiva din fire, am inceput sa plang din ce in ce mai des, devenind sensibila la orice afirmatie. Am observat ca de la un timp, incerc sa caut subiecte de discutie cu prietenul meu si nu gasesc, nu reusesc sa fiu spontana, fiind tot timpul stresata si urmarita de gandul ca ii sunt inferioara intelectual. ca nu sunt in stare sa vb engleza, ca germana imi este imposibil de invatat, si asta din cauza ca nu stiu ce sa spun intr o alta limba, neac***a subiece pe care sa le mai dezvolt. Situatia s a inrautatit atat de rau in acest moment, incat, in permanenta am o frica si o senzatie de neliniste in suflet, nu reusesc sa ma odihnesc, nu reusesc sa mananc, simt ca traiesc superficial, ca nu sunt eu cea care traieste, si nu mai stiu sa rad cu adevarat. Nu stiu sa ma relaxez, nu pot . Ma trezesc brusc din somn, simt cum imi arde ceafa si urechile, iar in minte am mereu intrebari de genul. Eu despre ce sa vb cu cei din jur? de ce nu am nimic interesant de spus?
Acum imi e teama ca nici examenul pt limba nu l mai pot lua, deoarece la subiecte banale, gen, compuneti o scrisoare cu un anumit subiect, nu reusesc sa dezolt nimic, e ca si cum mintea mea refuza sa mai gandeasca, sa si imagineze ceva. Functionez in reluare, nu ma pot concentra, iar pe zi, nu cred ca vb mai mult de 10 min in total, intreband banalitati, sau raspunzand cat se poate de banal. Sunt atat de stresata, incat simt o presiune la nivelul capului imensa, ma simt fizic extenuata, si simt ca gandurile mele, sunt in permanenta in alerta, trimitandu mi mesaje negative, gen... sunt inferioara, nu reusesc aici, nu stiu despre ce sa vb, nu pot sa rad, voi fi parasita de prieten, cand isi va da seama ca sunt o mare falsitate, Imi e teama sa interactionez cu oamenii, pt ca imi dau seama, ca nu stiu sa mai leg o conversatie, nu am nimic inteligent de spus, nu reusesc sa mi structurez gandurile/ Am incercat sa gasesc persoana care sa mi ofera posibilitatea sa fac practica, dar constat ca nu stiu in ce domeniu sa fac, pt ca ori nu mi place, ori ma simt inferioara intelectual. Astept acum un raspuns, referitor la un post de practica, cu activitati de birou, ar insemana, sa ma mut singura in alt oras, dar imi e frica de asta, pentru ca nu mai am incredere in mine. Obisnuita sa stiu totul in domeniul pe care l faceam, acum simt ca nu pot gandi, plus ca germana e la un nivel inca scazut . Si acum cand scriu aceste randuri, observ ca sunt banala in exprimare, n reusesc s gasesc cuvinele potrivite de a argumenta ce mi se intampla...
imi este frica de mine, si de cat de subred psihic ma simt., de faptul ca am atatea temeri, de faptul ca nu ma mai simt bine in jurul oamenilor, simtindu ma in comparatie cu ei, lipsita de idei, de inteligenta, de capacitatea de a ma integra , de a invata, de a gasi un job care fie la nivelul fostelor mele activitati, Si mi dau seama, ca aici nu am cum, sunt superficial pregatita, ca in comparatie cu prietenul meu si altii, sunt o persoana extrem de banala,si cu pregatire nula. Nu mai am ambitia care ma caracteriza, nu mai am sistemul de valori avutte, in care ma vedeam capabila sa mut muntii din loc, ma simt depasita de tot si toti, si ma gandesc ca nu stiu unde sa ma duc sa mi gasesc linistea, Daca ma intorc in tara, sa mi regasesc echilibrul in ce faceam, ( am dubii daca as mai fi in starem ac***a in veder golul meu mental, lipsit de imaginatie) probabil ca relatia cu prietenul meu se va termina, daca stau aici, constat, ca sentimentul de inferioritate, nelinistea ce o resimt in suflet, si gandurile obsesive asupra intelectului meu, si lipsei de concentrare si reactie, ma duc la pierzanie, Ma intreb, unde s a pierdut persoana plina de incredere in fortele proprii, ma intreb de ce uit ce stiam, de ce nu pot comunica fara sa ma chinui sa gasesc ce sa spun, de ce nu am nicio dorinta... Am slabit enorm, uitandu ma in oglinda nu ma recunosc, simt ca nu traiesc eu si nu gandesc eu cu adevarat, creierul meu fiind blocat. m am saturat de starea asta de neliniste pe care o simt, si pe care de vreo doua zile, observ ca o pot schimba, daca beau ceva tare... simt ca sunt pe taramul pierzaniei, eu , o persoana atat de lipsita de interes pentru sine si altii, fara idei, dezvoltata superficial, si care acum, ii e rusine sa se uite in ochii altora, si cu o tristete permanenta pe chip. As vrea sa va fi explicat mai bine ce simt, doar ca ... cu greu reusesc sa mi gasesc cuvintele. ma gandesc ca maine, e iar o zi in care gandurile mele, vor alerga , in care iar voi simti frica in tot corpul, frica de inferioritate si de esec pe care l resimt aici, frica de a fi desmacata si ca lumea sa stie cat de slab pregatita sunt.. eu cea care mereua fost pe val.. nu ma regasesc, si mi e dor de mine puternica.. consider ca a fost o greseala imensa venirea mea aici,ca nu am raportat posibilitatea mea intelectuala la cerintele de aici, ca sunt inferioara prietenului meu, si a altor personae pe care le cunosc, m am saturat sa lupt cu mine, sa arat ca stiu ceva, cand de fapt nu stiu... nu stiu unde sa ma duc, sa ma regasesc. si nu ma mai suport fizic. oare sunt deja dementa?