E depresie,dementa?

Postata de SarmizegetusaR cu 12 ani in urma.

Sper ca am nimerit in forumul potrivit,nu vreau sa postez aiurea.
Ce ma macina pe mine ...de multa vreme ma confrunt cu niste fobii,multe dintre ele de natura sociala,imi este pur si simplu teama sa ies din casa sa dau nas in nas cu oamenii,imi e frica de ei ca persoane;si apoi mereu ma gandesc la ce or gandi ei despre mine,despre gesturile mele sau mai stiu eu.In loc sa ies sa ma plimb prin parc ca oamenii,sa ma relaxez imi umplu mintea cu fel si fel de intrebari inutile.Asta in primul rand,in al doilea rand am atacuri de panica foarte dese,indeosebi noaptea,ma trezesc brusc,speriata din te miri ce " daca intra cineva in casa?",altadata ma trezesc cu sentimentul ca e cineva in camera,chiar si in noptile in care dorm cu sotul meu.E stresant si cred ca ajunge sa ma termine psihic pentru ca mai apoi sa sfarsesc la vreun spital de nebuni,asta mai in gluma sau mai in serios :) Asta sa zicem ca nu ar fi nimic,dar de o buna bucata de vreme am dese stari de melancolie care mai apoi se transforma in depresii,depresii care dureaza mult(3 luni cand s-a intamplat ultima data),si mi se intampla sa ma intristez din nimic,chiar cand viata e " roz ",si imi aduc aminte de fel si fel de intamplari triste care ma intristeaza si mai tare,dupa care ajung sa imi repet ca nu ma iubeste nimeni,ca nu ma intelege nimeni,(am ajuns sa scriu asta si in agenda personala,altdata rupeam imediat paginile dar acum nu o mai fac).Referitor la momentele mele de depresie,imi vin in minte fel si fel de ganduri,cum ar fi suicidul,iar atunci ma transform pur si simplu din fata zambareata,energica,intr-o persoana intunecata care refuza sa comunice,in astfel de momente cand sotul meu vrea sa ma atinga sau sa ma sarute pur si simplu,reactionez violent,il resping,simt ca nu il vreau,si imi pare rau pentru asta,ma iubeste.Si nu fac decat sa ma refugiez in coltul meu intunecat ...nu mai vreau sa se mai repete nimic din toate astea,ma termina psihic.Am crezut ca lipsa de activitate zi de zi are vreo importanta,mi-am cautat un loc de munca,m-am angajat gestionara la un magazin de electrocasnice,Eminescu spunea " Cauza relelor noastre: lipsa de munca ".Am crezut ca daca voi avea o ocupatie,voi socializa cu oamenii,se va schimba ceva,dar nu,deci problema este la mine,undeva in capul meu.Cred ca sunt ..nebuna sau sigur sufar de vreo forma de dementa.Am incercat sa ma destainui si sotului meu (suntem casatoriti de 10 luni iar de 5 ani suntem impreuna), dar ori refuza sa ma asculte,macar din bun simt ori ma ironizeaza si imi displace si astfel prefer sa ma refugiez in lumea mea indiferent care o fi aceea.Simt nevoia sa vorbesc cu cineva despre asta,cu un psiholog,sa imi puna un diagnostic,ceva dar sigur vor rade de mine apropiatii sau mai stiu eu si ma vor eticheta ca fiind dusa cu pluta,ca asa sunt oamenii,dar nu ii judec.Intrebarea este: Ce se intampla cu mine?Vreau sa depasesc aceste momente,parca imi pierd mintile.Astept un raspuns,un sfat in speranta ca nu v-am plictisit cu postarea mea.Mentionez ca am 24 de ani.