ce sa fac,sa-l cred?

daca aveti si copii ar fi prea greu sa inainteziun divort ,dar cu siguranta sa nu-l crezi cand iti spune tot ce iti spune pt k nu se va schimba niciodata ,mai ales daca a avut si sanse sa iti demonstreze iar tu te-ai convins ,cred ca te cam complaciin situatia asta ...parerea mea este sa te gandesti la viitorul tau

Cel mai bine ar fi daca l-ai trata cu indiferenta. Poate ca asta l-ar afecta mai mult. Sau poate ca i-ar conveni, cine stie. Ar trebui sa ai viata ta, prietenii tai, sa-ti cauti fericirea in lucruri care sa nu-l includa pe el. Barbatii are acasa sunt rai, obisnuiesc sa-si desconsidere sotiile, sa le faca sa se simta inferioare tuturor. Cred ca face parte din comportamentul tipic. Trebuie sa te uiti in oglinda, sa te aranjezi, sa iesi din casa ca o doamna, indiferent de ce-ti spune el. Zilele trecute am auzit pe strada un barbat care-si injosea sotia spunandu-i: Parca esti un copil, nu te duce capul la nimic. Oare acea femeie cum s-a descurcat pana l-a cunoscut pe el, desteptul pamantului. Eu m-am maritat la 26 de ani, am facut facultate, m-am descurcat foarte bine inainte de casatorie. Dupa casatorie, dintr-o data mi-a bagat in cap ideea ca eu nu ma pricep, ca nu ma descurc fara el. Asta a durat o vreme pana cand mi-am dat seama ca, de fapt, eu ii eram complet subordonata, nu aveam voie sa fac nici un pas fara incuviintarea lui. Nu prea am avut cu cine comunica, intre timp s-a apucat si de baut si am divortat. Cresc singura 2 fete, una studenta si una eleva si e bine. Ideea este ca trebuie sa gasesti bucurie in lucrurile marunte, sa-ti faci viata ta, care sa nu-l includa neaparat pe el.

Gabriela, draga mea, totul e posibil. Da-mi voie sa-ti dau un exemplu: cand eram studenta cel mai greu imi era sa ma apuc de invatat, trageam de timp cat puteam, dar o data ce ma apucam imi era foarte usor. In toate lucrurile inceputul e mai greu, chiar si in lucrurile care nu ne plac. Si acele lucruri care ne par atat de grele si de imposibil de facut sunt posibile (si stiu ce vorbesc, viata mea se compune din lucruri facute impotriva firii mele timide).
Toate chestiile astea pornesc oricum de la modul cum suntem educate de mici si cum sunt educati si barbatii: ei sunt mai buni ca noi, noi trebuie sa ii ascultam pt ca avem nevoie de indrumare, dar chestia aia s-a terminat de acum 3 secole, asa ca fiti curajoase, oricare dintre voi si bucurati-va de partea frumoasa din viata,nu de tristetile ei

Sa nu uit: tanti cu remediile homeopate, nu mai fa reclama gratuita pe aici, ca te numesti spam

Cu indiferenta il tratez,Filipa,zi de zi,dar nu-l deranjeaza,doar ca,atunci cand trebuie sa mergem undeva impreuna(avem prieteni de familie, avem rude) ,sau sa facem aprovizionarea casei,trebuie sa "colaboram".Nici nu pot sa va descriu cum e o zi de cumparaturi in "carefour"...deci,cum procedez cu "indiferenta"?Lucrurile vor sta la fel,dc nu schimb ceva,dc nu voi fc singura ,de acum,lucrurile pe care le faceam impreuna,nu vom mai serba aniversarile,nu vom mai merge la petrecerile prietenilor...ne vom desparti! Eu am deja viata mea,lucrurile astea se intampla destul de rar(sa mergem undeva impreuna) si atunci se termina prost,de fiecare data.Stiu,Mary,ca orice inceput e greu,dar cred ca ar fi mult mai bn sa nu mai aman...cred ca,din punctul meu de vedere,am incercat toate variantele si continuand nu-mi fac decat rau,cu fiecare zi,tot mai mult!

Atunci cand nu mai putem ajunge la o intelegere cu partenerul de viata cred ca trebuie sa punem capat relatiei... Intre parteneri trebuie sa existe mereu comunicare. Gabriela noi iti dam sfaturi, dar tu esti singura persoana care stie exact ce se intampla in relatia ta. Daca relatia nu este asa cum ti-ai dori si dupa lungi discutii cu partenerul tau nu ati ajuns la nici un numitor comun, adica celalalt nu iti intelege perspectivele si dorintele tale atunci cred ca stii singurica ce trebuie sa faci. E dificil sa faci mereu compromisuri intr-o relatie si sa nu fii rasplatita. Nu numai tu trebuie sa il intelegi mereu, ci si el.

Gata,m-am decis.astazi o sa avem o ultima discutie.Cred ca banuieste ce vreau sa vb,m-a intrebat dimineata dc e ceva urgent,pt ca,anul trecut,i-am spus ca il iert,dar dc revine la vechiul comportament,ne despartim fara "de ce?",fara discutii...si el e constient ca nu sunt multumita,e constient de iesirile lui,de faptul ca eu tot timpul sunt suparata...i-a zis si fata zilele trecute:"tata,tu chiar,nu te poti schimba,cand ai o problema,tipi intr-una,nu poate omul sa vb frumos cu tn?"dar e ultima si sunt decisa sa plec,am facut destule compromisuri si simt ca ma distrug,sunt la limita rabdarii!nu stiu dc are iar pe cineva,nu stiu dc asa s-a invatat sa se poarte(sta cu banii in buzunar si ma intreaba dimineata dc am nevoie?!?),sau dc nu o face intentionat,ca sa domine...

si...in aceeasi situatie...aman discutia pt ca nu am avut prilejul sa o deschid...in schimb el,se poarta frumos,ma intreaba dc nu am nevoie de nimic,deschide alte subiecte,legate de problemele familiei doar ca sa ma indeparteze de subiectul pe care am vrut sa-l ating si pe care-l banuieste...Timpul nu e pierdut si nici gandul meu nu se schimba,doar ca timpul la mine ,este acum f pretios! Am inceput sa am insomnii si asta ma nelinistete,de obicei se intampla in preajma unei crize de tiroida si dupa atata stres nici nu ar fi de mirare.Stimata ,Laura Ciop***au,stiu si inteleg ce spuneti,fiica mea este psiholog si se ocupa ,printre altele,de "violenta in familie..."E adevarat,nu e cazul si nici nu vrea sa intervina,profesional,ca sa zic asa,dar imi este de un real folos atunci cand stam de vb,dar sunt multe semne de intrebare in ceea ce-l priveste pe sotul meu.Nu e un om rau,are un suflet minunat,cred ca de aceea am stat atata lg el,dar uneori,cred ca e o problema medicala,are un comportament atat de ciudat ca,pur si simplu trece de la o stare la alta ca de la polul nord la ecuator...acum cativa ani,insa,s-a dovedit ca avea o aventura,asta fiind cauza si in el era o lupta(dupa cum chiar el mi-a zis),intre faptul ca el nu voia sa ma tradeze,ii era ciuda si totusi,ca o atractie neexplicata,se gandea la cealalta,nu stia cum sa faca sa poata pleca...de la sentimentul de vinovatie la dorinta era lupta din el,motiv pt care avea un comportament deraiat,normal,dar acum,ce sa mai cred?Dupa un an(2009)in care,nu am avut ce sa-i reprosez a redevenit acelasi de dinainte...are din nou o aventura,sau dupa 5 ani s-a obisnuit sa se poarte asa si-i este greu sa se schimbe?Sau,mai grav,e o problema medicala?