Tulburarea de hiperactivitate cu deficit de atenție (ADHD) este o tulburare de neurodezvoltare care începe adesea în copilărie. De exemplu, aproximativ 8,4% dintre copiii și 2,5% dintre adulții din Statele Unite au ADHD. Studiile au descoperit că trauma care apare în copilărie poate exacerba sau prezice unele simptome ADHD. Evenimentele traumatice, cum ar fi violența, abuzul sau neglijarea, nu numai că pot duce la comportamentul copiilor în moduri care imită ADHD, dar aceste simptome se pot dezvolta și la vârsta adultă. Simptomele pot include neatenția, hiperactivitatea și impulsivitatea. Pe de altă parte, unele simptome care apar la copii după un eveniment traumatic, cum ar fi violența în familie, pot fi de fapt tulburare de stres post-traumatic (PTSD). Totodată, simptome precum imposibilitatea de a se concentra în clasă sau de a fi în mod constant agitat pot duce la un diagnostic greșit al ADHD-ului.
Există un număr tot mai mare de cercetări care arată asocierea strânsă dintre ADHD și traume. De exemplu, dovezile arată că trauma poate exacerba simptomele ADHD preexistente la copii. În plus, evenimentele traumatice pot determina copiii să răspundă și să se comporte într-un mod care imită simptomele ADHD. De exemplu, excitarea emoțională constantă poate semăna cu impulsivitatea și hiperactivitatea. Acest lucru nu înseamnă că trauma provoacă ADHD, ci mai degrabă, cele două pot fi legate în mod inextricabil, de unde și mișcarea tot mai mare pentru intervențiile de îngrijire informate despre traume în ceea ce privește gestionarea ADHD.
În timp ce sunt necesare mai multe cercetări pentru a descoperi motivele legăturii dintre ADHD și trauma din copilărie, se presupune că se datorează ambelor condiții care afectează aceleași zone ale creierului, în special cortexul prefrontal și hipocampul care sunt vitale pentru funcționarea memoriei și controlul cognitiv. Acest lucru nu înseamnă că trauma va determina pe cineva să dezvolte ADHD, ci mai degrabă, trauma poate fi un factor care contribuie la apariția, persistența și severitatea simptomelor ADHD, precum și grupurile de simptome legate de neatenție, hiperactivitate și impulsivitate la cei fără ea.
Tulburarea de deficit de atenție/hiperactivitate (ADHD) se caracterizează prin simptome susținute și debilitante de neatenție și/sau hiperactivitate/impulsivitate (Faraone et al. 2015). ADHD apare frecvent alături de probleme emoționale, adică tulburări de anxietate și depresie majoră (Herrmann et al. 2010; Uekermann et al. 2010), iar această co-apariție este mai mare pentru neatenție decât pentru prezentarea hiperactivă/impulsivă (Friedrichs et al. 2012).
Etiologia ADHD este eterogenă și există mai multe căi de dezvoltare care duc la același rezultat. Un număr tot mai mare de cercetări leagă debutul și severitatea ADHD de factorii psihosociali și neurocognitivi, cum ar fi experiența evenimentelor de viață stresante și a proceselor de memorie. Expunerea la evenimente de viață stresante și—mai exact—trauma din copilărie, s-a dovedit că prezice debutul ADHD, persistența tulburării la vârsta adultă, precum și debutul altor tulburări psihiatrice, de exemplu, depresie și tulburări de anxietate. Aproximativ 20–50% dintre copiii cu antecedente de traumă în copilărie au niveluri clinice de ADHD (Glod și Teicher 1996; McLeer et al. 1994). Există, de asemenea, unele dovezi că expresia simptomelor ADHD poate diferi între copiii cu și fără traumă: copiii traumatizați s-au dovedit a fi mai puțin hiperactivi (Glod și Teicher 1996). În afară de trauma copilăriei, orice eveniment stresant pe care îl trăim cum ar fi conflictele la locul de muncă, divorțul și problemele legate de bani, sunt, de asemenea, asociate cu niveluri de severitate ale tulburării. (Able et al. 2007; Biederman and Faraone 2006; Sobanski et al. 2007).
Trauma copilăriei poate duce la modificarea procesării cognitive (Perry 2008). Mai exact, modelul cognitiv al lui Beck (2008) și Beck and Haigh (2014) presupune că experiența evenimentelor traumatice din copilărie poate duce la ipoteze de bază disfuncționale despre sine și lume. Evenimentele stresante, la rândul lor, declanșează aceste ipoteze. Informațiile sunt procesate în conformitate cu aceste ipoteze, stabilind stadiul de prejudecăți cognitive și crescând riscul de dezvoltare a problemelor psihiatrice, cum ar fi depresia. O prejudecată cognitivă frecvent studiată este părtinirea memoriei negative, mai exact reamintirea preferențială și mai frecventă a materialului negativ în comparație cu materialul pozitiv (Mathews și MacLeod 2005). Acest tip de părtinire este un factor de risc stabil pentru nivelurile subclinice şi clinice ale problemelor emoţionale (De Raedt and Koster 2010; Gotlib and Joormann 2010).
Experienţa în lume determină modul în care se va ”configura” creierul copilului, viitor adult. Nici măcar în creierul gemenilor identici nu vom găsi aceleaşi tipare când ne referim la forma celulelor nervoase, la numărul de sinapse cu alţi neuroni şi la configuraţia acestora. După cum ne spune neurologul şi specialistul în neuroştiinţă, Antonio Damasio, „Mare parte din configuraţia fiecărui creier este, în orice moment din viaţa adultă, individuală şi unică, o reflexie autentică a istoriei şi circumstanţelor acelui organism anume.” Microcircuitele creierului sunt formate de influenţele din timpul primilor ani de viaţă, o perioadă în care creierul uman creşte uimitor de rapid. Uneori, în timpul primului an de viaţă, noi sinapse sunt stabilite într-un ritm de trei miliarde pe secundă. În mare parte, experienţele individuale ale fiecărui copil în primii ani determină care părți ale creierului se vor dezvolta şi cât de bine, şi cum se vor conecta între ei diferiţii centri nervoşi pentru a stabili reţelele care controlează comportamentul. Așa cum bine exprimă doctorul psihiatru J. S. Grotstein, ”tulburarea de deficit de atenţie rezultă din configurarea greşită a circuitelor creierului, la copiii mici, sensibili, în timpul acestei perioade cruciale de creştere.”
Deși Centrele pentru Controlul și Prevenirea Bolilor (CDC) spun că cauzele ADHD sunt încă necunoscute, cauzele potențiale includ genetica, leziunile cerebrale și expunerea la riscuri de mediu. Unele studii au constatat, totuși, că copiii cu ADHD au avut mai multe șanse de a avea o experiență a unui eveniment traumatic. Unele studii au descoperit că trauma din copilărie poate fi un marker pentru o persoană care dezvoltă ADHD mai târziu în viață. Stresul experimentat devreme în viață poate modela creierul unui copil. Stresul poate perturba nu numai dezvoltarea creierului, ci și modul în care creierul reglează modul în care o persoană gândește, simte sau acționează.
Studiile mai vechi au descoperit că experiența unui număr mare de experiențe adverse în copilărie poate avea o legătură semnificativă cu dezvoltarea ADHD. Acestea pot include evenimente extrem de stresante, cum ar fi:
Dacă un copil are simptome ADHD, cum ar fi hiperactivitatea sau impulsivitatea, poate întâmpina mai multe probleme decât un copil fără simptome. De asemenea, el poate experimenta evenimente mai stresante, cum ar fi violența verbală/fizică sau pedeapsa. Aceste evenimente, la rândul lor, se pot înregistra ca o experiență traumatică (ciclul simptomelor) și astfel apar mai multe simptome.
Atât trauma, cât și ADHD-ul împărtășesc unele simptome care se suprapun, cum ar fi:
Efectele traumei asupra unui copil se pot menține până la maturitate. Deoarece simptomele se pot suprapune, poate părea că există o legătură între cele două. Simptomele care sunt de obicei exclusiv pentru traume includ:
Persoanele cu ADHD au, de asemenea, un risc crescut de a suferi traume. De exemplu, s-a estimat că copiii cu ADHD primesc cu 20.000 mai multe mesaje negative până la vârsta de 12 ani decât cei fără această tulburare. Se crede că ADHD-ul crește probabilitatea unui individ de a trăi respingere, izolare socială și părtinire negativă.
Traumele și evenimentele traumatice pot exacerba sau contribui la simptomele ADHD, motiv pentru care este important să fim atenți la comorbiditatea lor. De exemplu, la copii, s-a demonstrat că PTSD nediagnosticat duce la dezvoltarea depresiei majore, a abuzului de substanțe și a dependenței, a agresiunii și a sinuciderii. Același studiu a constatat, de asemenea, că ar putea duce, de asemenea, la comorbidități fizice, cum ar fi sindromul intestinului iritabil, fibromialgia și oboseala cronică. În plus, un studiu recent din 2020 privind tulburarea de consum de alcool (AUD) la pacienții adulți a constatat că prevalența PTSD a fost mai mare la cei cu ADHD—indicând o posibilă legătură între ADHD, PTSD și alte afecțiuni și abuzul de alcool.
În special la copii, simptomele PTSD pot imita ADHD, iar această suprapunere a simptomelor este ceva care poate persista și la adulți. Aceste tablou simptomatologic poate face dificilă diferențierea celor două; totuși, spre deosebire de ADHD, simptomele PTSD sunt declanșate de o experiență traumatică.
Deși ADHD este una dintre cele mai frecvente tulburări de neurodezvoltare în America de Nord, Dr. Nicole Brown, rezidentă la Johns Hopkins în Baltimore, a observat o creștere specifică a numărului de pacienți tineri care prezintă probleme de comportament, dar nu răspund la medicamente. Prin cercetările sale, Brown și echipa ei au descoperit că expunerea repetată la traume la o vârstă fragedă (fizică sau emoțională) ar crește riscul de apariție la copil a nivelurilor toxice de stres, care, la rândul lor, ar putea afecta propria neurodezvoltare. S-a raportat în 2010 că aproape 1 milion de copii pot fi diagnosticați greșit cu ADHD în fiecare an, acesta fiind motivul pentru care specialiștii consideră extrem de valoroasă informarea despre traume care să aibă loc de la o vârstă cât mai mică.
Oamenii cu ADHD sunt hipersensibili. Aceasta nu este o greşeală sau o slăbiciune a lor, aşa s-au născut ei. Este temperamentul lor înnăscut. Doar moștenirea genetică singură nu poate să explice prezenţa trăsăturilor ADHD la oameni, dar ereditatea poate face mult mai probabilă apariţia acestor trăsături la un anumit individ, în funcţie de împrejurări.
Gabor Maté exprimă într-un mod cât se poate de elocvent ce înseamnă această tulburare și cum se manifestă în mod palpabil: ”Lipsa concentrării alimentează haosul. Te decizi să faci ordine în camera ta, care de obicei arată de parcă tocmai ar fi trecut un uragan pe acolo. Ridici o carte de pe podea ca s-o pui la loc pe raft. Între timp, observi că două volume de poezie ale lui William Carlos Williams nu sunt așezate alături. Uitând de mizeria de pe podea, iei unul dintre volume, ca să-l pui alături de celălalt. Întorci o pagină și începi să citești un poem. Poemul conține o referința clasică, care te îndeamnă să-ți consulți ghidul de mitologie greacă; de acum ești pierdut, fiindcă o referință face trimitere la alta. O oră mai târziu, cu interesul pentru mitologia clasică epuizat pentru moment, te întorci la sarcina propusă. Ești pe urmele unui ciorap lipsă, dispărut poate pentru totdeauna, când un alt obiect de îmbrăcăminte de pe podea îți amintește că ai rufe de spălat înainte de lăsarea serii. În timp ce cobori scările cu coșul de rufe în mână, sună telefonul. Planul tău de a face ordine în cameră s-a dus de râpă“.
Referințe:
”Minți împărăștiate”, de Gabor Maté
”ADHD. Mituri și realități despre deficitul de atenție”, de Rafa Guerrero
”Avantajul ADHD. De ce creierul tău diferit este superputerea ta”, de Anders Hansen
