Articole

Când copiii noștri erau mici, prezența noastră era esențială în viața lor. Am oferit suport, afecțiune, prezență și supraveghere zilnică. Relațiile dintre copii și părinți lasă o amprentă profundă asupra vieții unei persoane. Este firesc însă ca lucrurile să evolueze. Așa cum fiecare dintre noi are nevoie ca relațiile importante să ajungă să fie mature și să ne ofere cu adevărat un cadru de creștere psiho-emoțională, și relația părinte-copil adult trece prin acest proces de maturizare. Rolurile ”jucate” de părinte și de copil-adult se schimbă.

Relația între părinți și copiii lor adulți este o relație de lungă durată care, cu siguranță, a trecut printr-o multitudine de etape și experiențe. Desigur că într-o relație atât de lungă există anumite tipare relaționale, atât pozitive cât și negative, care sunt întărite de vulnerabilitățile părinților, dar și de cele (dezvoltate în timp) de copilul devenit adult.

Parentingul copiilor adulți este una dintre cele mai dificile – și totuși cel mai puțin discutate – tranziții de viață cu care se confruntă părinții de astăzi. Crizele de furie ale copiilor mici și hormonii adolescenților nu au fost precum niște teste de care am trecut la întâmplare, ci ele ne oferă resurse pe care le putem folosi în noua etapă. 

În multe familii, funcționarea sănătoasă dintre părinte și copilul devenit adult cere și presupune recunoașterea și celebrarea tranziției spre independență și alte etape sau capitole de viață, construind noi punți de interacțiune și conexiune bazate pe un tip de comunicare adult-adult.

Când copiii devin adulți

Indiferent dacă credem că vârsta adultă începe la 18 ani sau că este mai puțin despre un număr și mai mult despre maturitate, realitatea este că tinerii adulți de astăzi trăiesc într-o lume foarte diferită… 

• Datorii paralizante la facultate. 


• O piață a muncii extrem de competitivă. 


• Presiunea de a performa – și de a reuși – de la început. 


• Comparație constantă cu colegii prin intermediul rețelelor sociale.

… Datorită acestor schimbări, apar noi definiții ale maturității.

De fapt, experții folosesc mai des termenul de „adult emergent”, datorită lucrării lui Jeffrey Jensen Arnett, profesor de psihologie și autor al cărții Emerging Adulthood: The Winding Road From the Late Teens Through the Twenties. În carte, Arnett explorează demografia acestei etape a vieții și marchează distincția dintre adolescență și vârsta adultă. Dar viața unui copil adult de 20 de ani arată total diferită de cea a unui copil adult de 30 sau 40 de ani. Dacă avem o familie numeroasă, este posibil să avem copii adulți în toate aceste trei etape ale vârstei adulte tinere.

• Viața în anii 20. Terminarea facultății (sau frecventarea altor instituții postliceale), aplicarea la/urmărirea unei școli postliceale pentru o diplomă avansată, căutarea unui loc de muncă, întâlniri, explorarea identității, definirea carierei și a succesului în viață.


• Viața în anii 30. Avansări în carieră, schimbări în relație (întâlniri pe termen mai lung, căsătorie, coabitare), călătorii, economii pentru/cumpărarea unei locuințe, întemeierea unei familii.


• Viața în anii 40. O carieră mai concentrată (sau poate o schimbare a carierei), creșterea copiilor, planificarea îngrijirii pe măsură ce părinții și bunicii îmbătrânesc, educația continuă.

Părinții în raport cu copiii-adulți

Când adulții tineri părăsesc casa familiei, granițele cu părinții apar adesea în mod organic. Copiii se instalează în noua lor viață cu libertățile și responsabilitățile ei. Cu toate acestea, limitele care ar trebuie să pară a fi naturale în funcție de fiecare etapă a relației s-ar putea să nu fie la fel de clare. Să avem mai mult timp cu copiii noștri poate fi plăcut, dar este necesar să fie deliberat noul loc și rol în viețile lor. Ce trebuie să facem, concret?

• Să rezistăm impulsului de a-i salva astfel încât să poată învăța din greșelile lor. Oricât de dificil poate părea a fi rolul nostru într-un scenariu de genul, de astfel de încercări depinde modul în care ei se vor descurca în situațiile dificile de viață.


• Să ne construim identitatea în afara relației părinte-copil și să îi încurajăm să facă același lucru. Noi am fost și suntem cel mai la îndemână model de urmat pentru ei. Dacă noi avem valori și ne dorim să trăim după anumite standarde, cel mai probabil și ei vor învăța ce comportamente sunt necesare pentru a avea parte de un anumit stil de viață. 


• Stabilirea limitelor emoționale îi încurajează să fie responsabili pentru propria fericire. Atunci când copilul-adult se agață de noi din punct de vedere emoțional, este datoria noastră să nu facem compromisuri în raport cu limitele stabilite. Menținând un astfel de comportament îi vom ajuta și pe ei să construiască bariere emoționale în raport cu oamenii din viața lor. Indiferent de aranjamentele de locuit – copii adulți care trăiesc acasă, copii adulți care trăiesc în străinătate și tot ce se află între ele – este nevoie de limite. Pot exista momente când suntem prima persoană pe care o sună într-o criză, iar alteori vor dori să vorbească mai întâi cu un prieten. De asemenea, doar pentru că copiii noștri sunt adulți, nu înseamnă că ar trebui să le spunem toate deciziile și discuțiile intime pe care le avem acasă cu un soț sau partener. 


• Să le susținem alegerile în domenii precum munca și relațiile, mai degrabă decât să încercăm să ne impunem propria voință sau să încercăm să ne îndeplinim nevoi neîndeplinite din trecutul nostru. S-ar putea să nu fim întotdeauna de acord cu alegerile lor de viață, dar pe măsură ce independența lor crește, găsim bucurie în a ne conecta cu ei fără conflict.


• Să nu îi șantajăm emoțional. Acest tip de comportament nu îi va face decât să rămână prizonieri într-o relație toxică și care va perpetua un comportament negativ și în viitoarele lor relații. 


• Poate fi greu să renunțăm la contactul frecvent, dar compromisul cu apelurile telefonice săptămânale sau cu o masă lunară în familie le poate oferi distanța de care au nevoie, permițându-ne în același timp să rămânem conectați.


• Să le respectăm confidențialitatea. Dacă ni se confesează cu privire la anumite probleme pe care le au, să nu insistăm cu sfaturi și opinii, ci mai degrabă să ascultăm, să empatizăm și să ajutăm la luarea unei decizii cât mai puțin riscante pentru ei și viața lor.


• Să împărtășim înțelepciunea și înțelegerea (fără a fi critici). Deoarece copiii noștri pot avea un temperament foarte diferit de al nostru, s-ar putea să nu răspundă întotdeauna bine la sugestiile noastre – oricât de utile credem că ar fi. Dacă simt criticile, s-ar putea chiar să se închidă complet. Dacă împărtășim înțelepciune, să o facem cu har și sensibilitate.


• Să facem împreună lucruri pe care le iubim. Indiferent de tradițiile, hobby-urile sau activitățile care ne atrag pe noi și pe copiii noștri adulți, să ne angajăm să ne bucurăm de ele împreună în mod regulat.


• Să fim o cutie de sunet pentru copiii adulți. ”Creați o atmosferă în care copiii să simtă întotdeauna că pot vorbi cu tine”, ne spune Cynthia White, o scriitoare independentă din Canada, cu o fiică de 29 de ani și un fiu de 32 de ani. „Copiii adulți nu vor cere întotdeauna sfaturi, ci mai degrabă vor cere doar o cutie de sunet”, spune White. ”Și, pe lângă menținerea liniilor de comunicare deschise, păstrează o față de poker atunci când vorbesc cu tine despre lucruri care îți fac pielea să se târască….”

Autoarea Heather Goodyear ne spune: „Am învățat că prea mulți părinți cad în regrete pe măsură ce copiii lor ajung la maturitate. Au nostalgie pentru copil, copil mic și ani de creștere – și regretă că acele zile nu se vor întoarce.” Acest regret alimentează adesea posibilitățile sau chiar conflictele, deoarece, în loc să îmbrățișeze toate aspectele independente ale vieții copiilor lor adulți, ei încep să lupte împotriva independenței crescânde a copiilor lor. „Acest lucru creează o perioadă tulbure între părinți și copiii adulți, care probabil va cauza mai mult regret părinților mai târziu”, spune Goodyear. 

Pentru a accepta cu mai multă seninătate parcursul natural al lucrurilor, este important să ne dăm seama de blocajele pe care le avem în acest sens și să fim sinceri față de noi înșine, dar și față de ei cu privire la așteptările pe care le avem de la noua dinamică a relației… Pentru că așteptările mereu vor fi prezente, dar trebuie să fie cunoscute și recunoscute.

Copii-adulți în raport cu părinții

Limitele stabilite de copiii-aduți pot fi precepute ca fiind lipsite de respect față de unii părinți. Limitele nu trebuie să fie percepute ca fiind cu intenții negative sau lipsite de respect. Acesta este modul în care ei își oferă compasiune și iubire astfel încât să își dezvolte o identitate care să se potrivească cu universul lor interior și care să se potrivească mediului social din care fac parte. Noi ca părinți, de multe ori nu înțelegem că granițele sunt o modalitate de a ne păstra copiii în viața noastră. Copiii-adulți nu se întorc împotriva noastră, ei doar își urmează drumul. Copii noștri se așteaptă să le respectăm deciziile, chiar dacă există o diferență de opinii sau priorități. Acestea includ:

• să aibă propriul spațiu


• să fie priviți ca adulți capabili să ia decizii pe cont propriu 


• să existe granițe sănătoase care includ apreciere și respect reciproc


• să se simtă suficient de în siguranță pentru a ne împărtăși informații sensibile


• să fie lăsați să riște, dar asta să nu se întoarcă împotriva lor


• să fie susținuți, indiferent de deciziile sau alegerile pe care le fac


• să nu mai fie văzuți ca fiind responsabili pentru îndeplinirea visurilor pe care noi nu am avut suficientă ambiție sau determinare să le îndeplinim


• să înțelegem că nu mai sunt doar copiii noștri, ci sunt și adulți și că pot impune limite atunci când consideră de cuviință.


• să nu le oferim sfaturi nesolicitate în relație sau căsătorie


• să înțelegem că, dacă nu pot vorbi atunci când îi sunăm, este posibil să aibă alte priorități


• să nu distribuim informații personale despre ei prietenilor noștri

Dr. Gabor Maté, în mai multe conferințe, a vorbit despre tiparele și prototipurile parentale: părintele care se învinovățește, părintele ce se victimizează și părintele care se comportă ca un copil, iar în ceea ce-i privește pe copiii adulți, utilizează termenii de copilul agresiv, copilul îndatorat și copilul retras.

Relația dintre părinte și copilul-adult este despre conectare și reconectare la un alt nivel. Dacă ceea ce trăim nu ne aduce împlinire, siguranță, afecțiune, poate este nevoie să înțelegem mai în profunzime ce anume putem noi face pentru a ne păstra copiii alături. A alege să cerem ajutorul unui psiholog sau unui psihoterapeut ne poate ajuta să înțelegem de ce s-au creat anumite sincope în legătura cu proprii copii și ce anume trebuie să facem pentru a-i apropia și a reuși să le rămânem alături, indiferent de locul unde viața ne va duce pe parcursul anilor. 

Această relație, una extrem de importantă pentru fiecare dintre noi, este un proces nuanțat, dinamic și transformațional, însă direcția transformării depinde de disponibilitatea fiecăruia dintre noi de a se actualiza la vârstele și etapele diferite la care suntem, indiferent de calitatea pe care o avem, părinte sau copil devenit adult.

Este datoria noastră să investim orice resursă în relația cu proprii copii, indiferent de vârsta lor sau etapa de viață în care ei se află!