Relațiile sunt o componentă de bază a existenței umane, formându-ne personalitatea și ghidându-ne cursul vieții în direcții pe care poate fără ajutorul lor nu le-am fi luat în considerare.
Adesea confundăm între iubire și nevoia de a fi iubiți. Când spunem “te iubesc”, gândim “iubește-mă” sau “am nevoie de tine”. Nevoia de a fi iubiți este întru totul omenească, ea înseamnă și “am nevoie să fiu recunoscut și asigurat cu privire la valoarea pe care o am”.
Echilibrul de apropiere și separare se modifică în cursul unei relații, însă dorința de conectare nu se schimbă niciodată. Cu toții nutrim dorință de conectare, indiferent de abilitatea de a menține această conectare.
Fiecare dintre parteneri are nevoie să crească, să se maturizeze și să evolueze. Iar, când unul dintre aceștia nu este întregit, așteaptă ca celălalt să-i ofere ceea ce nu are de fapt. Erich Fromm, în cartea sa Arta de a iubi, vorbește despre această diferență: între a avea nevoie de celălalt și a numi acest lucru iubire – semn al relațiilor simbiotice, dependente, în care ambii parteneri încă nu și-au finalizat dezvoltarea firească – și iubirea matură, reală între doi adulți cu propriile identități, siguri pe ei, în contact cu propriile nevoi și vulnerabilități. În primul caz, ceva s-a rupt undeva, a rămas neîncheiat. Confuzia cea mai dureroasă, este, așadar, să numești iubire ceea ce e, de fapt, nevoia de celălalt. De cineva care să ne ducă în spate, să ne salveze, să ne repare, să ne reîntregească.
Un cuplu sănătos înseamnă doi adulți sănătoși emoțional, doi adulți care împărtășesc dorința de a evolua, de a se transforma și schimba atunci când este nevoie. Iubirea real adevărată nu înseamnă frică, nesiguranță, vină, sacrificiu sau neputință.
Mulți își aleg din motive fundamental greșite partenerul: din teama de singurătate, din nevoia de siguranță sau, alteori, dintr-o reală neputință, sfârșind prin a-și produce suferință unul celuilalt, pentru că – pare incredibil, dar e atât de adevărat – au nevoie mult prea mult unul de celălalt. Da, multe relații sunt veritabile dependențe, ori atracții ale vulnerabilităților și neputințelor – din păcate, nu dintr-un sentiment de apreciere, respect sau admirație, ci printr-un mecanism și un context al învinovățirii care nu au nimic de-a face cu doi oameni întregiți și împliniți care aleg să trăiască și evolueze atât împreună, cât și separat.
Posesivitatea este un comportament sau o trăsătură a unei persoane caracterizată prin dorința excesivă de a deține, controla sau proteja în mod exclusiv pe cineva sau ceva, în special în cadrul unei relații personale sau romantice. Persoanele posesive tind să manifeste o gelozie și o îngrijorare excesive cu privire la partenerul lor, pot fi dominante în relație și pot căuta să impună o strângere de control asupra vieții și alegerilor celuilalt.
Ca definiție, posesivitatea înseamnă frica de a pierde o persoană importantă și încercarea de a preveni acest lucru prin metode uneori exagerate. Oamenii posesivi se îngrijorează că partenerii lor îi vor părăsi sau că îi înșală, ceea ce duce la apariția sentimentelor de frică, furie sau tristețe.
Partenerul posesiv este chinuit de convingerea profundă că nu merită să fie iubit, nu este destul de bun să fie „primul“ în inima celuilalt, trăind sentimente de mânie, revoltă și neîncredere în propria persoană. Tendințele posesive apar din nevoia de a evita suferința care simte el că îi paște.
De obicei, în relațiile ce se dovedesc a fi posesive, încrederea este aspectul care lipsește. Aceasta este fundamentul tuturor relațiilor sănătoase, de aceea este atât de important să lucrăm împreună cu partenerul nostru la construirea și menținerea acesteia pe măsură ce relația avansează. Încrederea ne face să ne simțim în siguranță în cadrul relației, ne motivează spre propria evoluție personală și împiedică izolarea sau evitarea atunci când întâmpinăm probleme. Când, din cauza unor evenimente din propriul trecut sau a unor probleme lăsate nerezolvate din cadrul relației, unul dintre parteneri își pierde încrederea în celălalt, acesta va privi toate acțiunile celuilalt ca prin niște ochelari ce distorsionează realitatea.
Posesivitatea poate deveni o problemă serioasă atunci când duce la paranoia, gelozie intensă, abuz fizic sau emoțional, precum și urmărirea celeilalte persoane cu scopul de a-i ști mereu locația, ceea ce dă dovadă de lipsă de încredere, o trăsătură absolut necesară în toate tipurile de relații.
Partenerii posesivi se agață obsesiv de celălalt și încercă să-l determine pe acesta din urmă să corespundă așteptărilor și să își satisfacă toate nevoile prin acest gen de presiune „ești totul pentru mine, nu vezi câte fac eu pentru tine, de ce nu faci și tu la fel?”, de fapt încercând să-și controleze partenerul prin șantaj emoțional – se supără și se îmbufnează dacă faptele celuilalt nu probează realitatea sa, se victimizează sau nu mai vorbește, îi face reproșuri.
Gândurile posesive constituie o mare parte din gândurile noastre de zi cu zi, iar posesivitatea reprezintă o trăsătură fundamentală pe care se bazează modul în care funcționează societatea noastră astăzi. Un studiu efectuat prin intervievarea a 270 de copii de către Lita Furby și alți cercetători a concluzionat că există două componente asociate cu simțul de posesie, acestea fiind controlul personal asociat cu posesivitatea și asocierea dintre posesivitate și conștientizarea sinelui.
Gelozia îi otrăvește pe cei care au din copilărie convingerea că trebuie să lupte pentru primul loc în inima cuiva și că pericolul de a-l pierde pândește în fiecare clipă. Că trebuie să lupte, să seducă, să performeze pentru a avea și a-și păstra locul și prioritatea în inima celui iubit.
Există mai multe motive pentru care unul dintre parteneri poate deveni posesiv într-o relație. Aceste motive pot varia de la experiențe din trecut până la nevoi personale și anxietăți nerezolvate. Iată câteva dintre motivele comune:
La fel ca și în cazul multor altor experiențe psihologice umane, gelozia ca emoție vine la pachet cu o serie de alte trăiri, împreună cu o serie de gânduri – și ne presează să acționăm într-un anumit fel.
În multe dintre relațiile toxice este prezentă o atitudine dominatoare a unuia dintre parteneri, acompaniată de o lipsă de respect pentru nevoile, dorințele, trăirile sau opiniile celuilalt, unde unul dintre cei doi se impune asupra celuilalt, deseori prin încălcarea treptată a limitelor, prin încercarea de a-i controla felul în care gândește, vorbește, simte sau acționează, prin învinovățiri frecvente fără fundament (încercarea de a plasa vina și responsabilitatea asupra celuilalt – „din cauza ta…”, „tu m-ai provocat”).
Semne că partenerul nostru are tendințe posesive:
Atunci când vorbim despre control, dominare și gelozie nu putem vorbi despre iubire, deoarece iubirea implică libertate, dar și acceptarea partenerului așa cum este el. Prin încercarea de a ne controla partenerul transmitem că nu avem încredere în el, dar nici în noi înșine, că nu ne este suficient, că trebuie să fie altfel pentru a corespunde dorințelor și așteptărilor noastre.
Acțiunile ghidate de gelozie (și lipsite de control) pot să distrugă relația pe care, în fapt, am vrea să o protejăm, pentru că gelozia ne blochează cu fața spre defectele și neputințele tale (despre care crezi că te împiedică să ai iubirea, preferința și fidelitatea celui iubit). Gelozia include, în amestec, rușine, vinovăție și frică.
Atunci când vrei să vorbești despre problema posesivității din propria relație, este important să nu dai vina pe tine pentru comportamentul partenerului tău, ci să îți reamintești că de vină sunt propriile sale insecurități și probleme. De asemenea, este bine să îl reasiguri de dragostea pe care i-o porți și de faptul că nu ai nicio intenție de a-l/o părăsi. Aceste simple afirmații pot fi de ajuns pentru a-i remedia comportamentul, în cazul în care nu a ajuns să se folosească de metode abuzive. În plus, este esențial să știi faptul că nu îți poți schimba complet partenerul și uneori ajutorul tău nu este de ajuns pentru ca el să își remedieze vechile probleme, dar ceea ce poți și ar trebui să faci este să îi aduci în vedere îngrijorările pe care le ai cu privire la relația dintre voi doi, precum și lucrurile pe care acesta le face care te deranjează, punând accent pe modul în care acestea te fac să te simți. De asemenea, este necesar să vorbiți despre setarea granițelor personale, precum și despre nevoile fiecăruia, încât astfel veți știi ce așteptări are celălalt de la voi.
O discuție de acest gen cel mai probabil nu va fi una ușoară, pentru că nu este simplu să îți exprimi nemulțumirile pe care le ai față de persoana iubită. Cu toate acestea, este indicat să nu fie evitată de niciunul dintre voi, pentru că deși poate părea o soluție pe moment, va crea mai multe probleme și greutăți pe viitor, care o să vă apese pe amândoi. Pentru a nu face discuția și mai dificilă decât ar trebui să fie, încearcă să vorbești rațional, fără a lăsa emoțiile să pună stăpânire completă pe tine, pentru a nu-ți răni partenerul. Totodată, trebuie să dai dovadă de toleranță la disconfort, să îl asculți pe celălalt, să încerci să îi înțelegi perspectiva și să nu îi judeci trăirile.
În perioada ce urmează după ce ai încercat să remediezi problema prin comunicare, observă dacă există vreo schimbare în comportamentul partenerului și dacă comunicarea dintre voi doi este mai profundă și eficientă.
În cazul în care această strategie nu funcționează, puteți apela la terapia de cuplu, în cadrul căreia puteți învăța strategii de remediere a problemelor din relație, precum exerciții și practici pentru îmbunătățirea încrederii în celălalt. Este important să nu încerci să preiei rolul de terapeut al partenerului tău, deoarece el trebuie să lucreze independent, separat de relația voastră, la problemele sale cu un specialist.
Printr-un proces psihoterapetic ar avea loc identificarea convingerilor secrete și profunde de neadecvare ale copilului interior și crearea unei imagini de sine sănătoase. Persoanele chinuite de gelozie se eliberează când, în mediul securizant al psihoterapiei, sunt retrăite și recontextualizate amintirile dureroase care le-au creat convingerea că nu sunt destul de bune încât să fie iubite.
În relațiile de iubire cele mai intime, cele mai autentice, suntem noi. Noi, cu adevărat. Noi, într-o iubire în care nu îți pierzi identitatea, te simți liber, fără teama de a fi anulat controlat sau de a răspunde mai mereu așteptărilor celuilalt. Relațiile de iubire sunt pentru cei curajoși. Frica e o povară înfricoșătoare și o dificultate uriașă în calea oricărei tentative în doi.
