Articole

Minciuna face parte din viețile noastre, indiferent că este vorba despre copii sau adulți. Fiecare dintre noi a mințit și va mai minți, dar ceea ce este important să facem în acest sens este să fim conștienți de răul pe care îl poate produce minciuna și în pofida ei, să alegem adevărul. Adevărul este cel care ne va ajuta să rămânem în acord cu propria lume interioară și să arătăm celor din jur cât de mult valorificăm relațiile pe care le avem cu ei.

Abilitatea noastră de a minți, pentru mulți, este de prim ordin și fundamentală, la fel ca și nevoia noastră de a fi siguri și de a avea încredere în ceilalți. Deși este un semn al dezvoltării noastre sănătoase în prima parte a vieții, dacă abilitățile complementare ei (empatia, blândețe, compasiunea, comportamentul de coexistență / social) nu sunt cultivate în detrimentul mințitului și nu este asigurat un context pozitiv și securizant de creștere a copilului, minciuna poate deveni un mecanism de supraviețuire sau protecție.

Când încep copiii să mintă?

Minciuna necesită gândire sofisticată. Copiii nu numai că trebuie să-și imagineze ceva care nu este adevărat, ci trebuie să anticipeze cum va răspunde altcineva la povestea lor, să-și amintească povestea pe care o creează pentru a o menține și să controleze impulsul de a scoate adevărul. Cu cât copiii sunt mai mari, cu atât devin mai buni să mintă. Odată cu apariția limbajului și cu diferențierea de cei din jur, pe măsură ce copiii cresc, pot minți cu mai mult succes fără a fi prinși. Atunci când vocabularul devine mai complex, și minciunile devin mai complicate deoarece copiii au mai multe cuvinte și înțeleg mai bine cum gândesc ceilalți. Până la adolescență, copiii spun în mod regulat ”minciuni albe” pentru a evita rănirea sentimentelor altora.

Pespectiva științifică asupra minciunei

Minciuna este comună în rândul copiilor. Un studiu de la Universitatea din Waterloo, care observă copiii în casele lor, a constatat că 96% dintre copiii mici mint la un moment dat. Copiii de patru ani mint, în medie, la fiecare două ore, iar cei de șase ani mint, în medie, la fiecare oră.

În cercetările de laborator, oamenii de știință studiază minciuna printr-un scenariu de tentație. Experimentatorul îi spune unui copil „Nu te uita!”, apoi părăsește camera. Camerele video înregistrează ceea ce se întâmplă de fapt în timp ce experimentatorul nu este din vedere, astfel încât să poată fi comparat cu ceea ce susțin copiii că s-a întâmplat atunci când experimentatorul întreabă mai târziu: „Te-ai uitat cu privirea?”. Victoria Talwar și colegii ei de la Universitatea McGill descoperă că aproape toți copiii de doi ani aruncă o privire și aproximativ o treime dintre ei mint apoi, susținând că nu s-au uitat. Dintre copiii de trei până la patru ani, aproximativ două treimi aruncă o privire și aproape toți mint despre asta. Copiii puțin mai mari au oarecum mai mult autocontrol pentru a rezista aruncării cu ochiul, dar au și mai multe șanse să mintă.

Părinții mint adesea copiii pentru a-i determina să coopereze, pentru a nu-i supăra sau doar pentru că pare mai ușor decât să ofere un răspuns sincer, dar complicat. Din păcate, auzind adulții mințind le poate da copiilor impresia că minciuna este în regulă. Un studiu de la Universitatea din California, San Diego a descoperit că copiii de școală elementară care au auzit o minciună de la un adult despre prezența bomboanelor într-o altă cameră erau mai predispuși să mintă pentru a-și acoperi comportamentul nepotrivit. 

Cele mai utilizate minciuni „educative” sunt cele folosite de părinţii care își ameninţă copiii, în încercarea de a-i motiva, că vor fi lăsaţi singuri într-un loc public dacă nu sunt cuminţi sau că nu o să crească mari dacă nu mănâncă tot etc.

Sociologul Robert Feldman, cunoscut pentru cartea sa The Liar in Your Life: The Way to Truthful Relationships, e de părere că „Cel mai adesea, minciunile la care suntem expuși nu sunt din acelea lipsite de scrupule, ci sunt mai degrabă modalităţi de a ajuta interacţiunile sociale să curgă mai lin.”

Cum este percepută minciuna de către copii pe etape de vârstă

• Etapa 1 – Copiii încep să mintă în jurul vârstei de doi sau trei ani. Acesta este momentul în care copiii încep să realizeze că nu suntem cititori de minți, așa că pot spune lucruri care nu sunt adevărate fără ca noi să știm. Aceste prime minciuni se concentrează adesea doar pe negarea comportamentului greșit. Din perspectiva copiilor de această vârstă, dacă ei spun că nu au făcut-o, atunci noi, părinții lor, nu vom fi supărați și, într-un fel, se va șterge ca prin magie comportamentul rău! Deoarece abilitățile lingvistice ale copiilor mici sunt abia în curs de dezvoltare, ei nu au încă o idee clară despre unde începe și unde se termină adevărul. „Emoțiile puternice pot face un copil de 2 sau 3 ani să insiste: „Mi-a mâncat prăjitura!” când un frățior în mod clar nu a făcut nimic de acest fel”, susține psihiatrul și consilierul pentru părinți, Elizabeth Berger. 


• Etapa a 2a – În jurul vârstei de patru ani, copiii încep să-și imagineze cum ar putea gândi altcineva. Minciunile lor devin mai credibile pentru că țin cont de ceea ce știe sau nu știe ascultătorul. Ei știu diferența dintre adevăr și minciună și că minciuna este rea, dar vor și să le facă pe plac adulților, așa că mint pentru a acoperi comportamentul nepotrivit. S-ar putea să devină mai buni să spună minciuni potrivindu-și expresiile faciale și tonul vocii cu ceea ce spun. Ca răspuns la o minciună, trebuie să fim fermi și serioși și putem spune: „Se pare că nu spui adevărul” sau „Ești absolut sigur că asta s-a întâmplat?”. Este de evitat să ne confruntăm copilul sau să căutăm cu îndârjire adevărul, decât dacă situația este gravă și necesită mai multă atenție.


• Etapa a 3a – Vârsta școlară și copii mari (cu vârste între 5 și 8 ani). Între 5 și 8 ani, copiii vor spune mai multe minciuni pentru a testa cu ce pot scăpa, în special minciuni legate de școală (ore, teme, profesori și prieteni). Menținerea minciunilor poate fi încă dificilă, deși acestea devin din ce în ce mai bune în a le ascunde. „Reglementările și responsabilitățile acestei vârste sunt adesea prea mari pentru copii”, ne spune tot specialista Elizabeth Berger. „Ca urmare, copiii vor minți adesea pentru a liniști forțele care par să solicite mai multă performanță decât pot aduna”. În această etapă este extrem de important să observăm atunci când un copil este sincer și să oferim laudă și feedback pozitiv. În jurul vârstei de șapte sau opt ani, copiii nu numai că sunt capabili să înșele în mod deliberat pe cineva, ci pot reuși să rămână la o poveste falsă și să pară și să sune sinceri în timp ce fac acest lucru. Copiii de această vârstă tind să mintă pentru că nu vor să aibă probleme și pentru că nu vor să se considere „răi”. 


• Etapa a 4a – Vârsta între 9 și 12 ani. Majoritatea copiilor de această vârstă sunt pe drumul lor spre a-și stabili o identitate de încredere și conștiincioasă. Dar ei devin, de asemenea, mai abili în menținerea minciunilor și mai sensibili la repercusiunile acțiunilor lor. De altfel, pot avea sentimente puternice de vinovăție după minciună. Conversații directe și mai lungi despre onestitate sunt cu siguranță necesare deoarece vor exista rare momente de „minciună albă” când o oarecare necinste este acceptabilă pentru a fi politicos sau pentru a cruța sentimentele altei persoane. Când apar astfel de situații, trebuie să fim direcți cu copii noștri pentru a evita trimiterea de mesaje amestecate. Putem începe o conversație cu: „Știi că să le spui întotdeauna părinților tăi adevărul este foarte important, nu? Ei bine, există și momente în care este important să fii politicos și să nu rănim sentimentele altei persoane.”

Cum putem să îi ajutăm pe copii să înțeleagă efectele minciunei?

Deși majoritatea copiilor vor experimenta minciuna, ca părinți, este datoria noastră să-i învățăm despre importanța onestității. A cere cu furie o mărturisire îi încurajează pe copii să mintă și, cu cât ne mint mai mult, cu atât le devine mai ușor să mintă din nou. Copiii din familiile care pun un accent puternic pe respectarea regulilor și nu pe un deschiderea de a comunica reclamă, de asemenea, acest comportament ca fiind mai frecvent. Părinții ar trebui să învețe mai degrabă să evite luptele pentru putere și să se concentreze asupra problemei încrederii decât să prindă mincinosul în capcană.

10 strategii practice pentru a-i încuraja pe copii să spună adevărul

• Le cerem o promisiune de sinceritate. Dacă copiii promit că vor spune adevărul înainte să întrebăm ce s-a întâmplat, cresc șansele ca ei să fie sinceri. Obținerea acestei promisiuni arată clar ce vrem de la copilul nostru și pune în prim planul minții lui, importanța onestității.


• Le explicăm și demonstrăm în situații concrete că de fapt onestitatea pe care o primim de la el este cea care ne va mulțumi și cu siguranță, nu va duce la pedepse.


• Ne folosim de povești care îi pot inspira și le pot oferi modele clare de onestitate


• Ajutăm copilul să evite situațiile în care simte nevoia să mintă. De exemplu, dacă îl întrebi pe copilul tău dacă a vărsat laptele, copilul tău s-ar putea simți tentat să mintă. Pentru a evita această situație, puteți spune doar: „Văd că a avut loc un accident cu laptele. Hai să-l curățăm.”


• Să lăudăm copilul pentru că a recunoscut că a făcut ceva greșit. De exemplu, „Sunt atât de bucuros că mi-ai spus ce s-a întâmplat. Să lucrăm împreună pentru a rezolva lucrurile”.


• Să fim noi înșine un model de onestitate și asumare. De exemplu, „Am făcut o greșeală într-un raport pe care l-am scris astăzi pentru serviciu. I-am spus șefului meu ca să putem remedia”.


• Niciodată să nu ne echităm copilul drept ”mincinos”; acest apelativ cu conotație negativă poate crea dezechilibre în sfera stimei de sine;


• Să avem constant o atitudine caracterizată de blândețe și empatie față de copilul nostru 


• Să nu vorbim despre minciunile pe care ni le zice în public; expunerea aceasta în plan social poate fi percepută ca fiind un brutală și neîncrederea copilului în bunele noastre intenții poate fi radical zdruncinată


• Consecințele pe care trebuie să le suporte atunci când minte trebuie să fie consecvente (în funcție de vârstă).

Pe lângă toate cele de mai sus, informațiile de valoare pe care le putem primi în cabinetul unui psiholog ne pot ajuta să construim adevărate pârghii de control în raport cu toate implicațiile pe care le poate avea minciuna în viețile noastre și ale copiilor noștri.