Un dinte scos lasă în urmă mai mult decât un spațiu gol. Osul care îi ținea rădăcina nu mai are ce susține și începe să se retragă, iar asta se întâmplă repede, în lunile imediat următoare, nu în ani.
Pacientul care amână decizia pentru „mai târziu, când o să am timp" nu amână doar tratamentul. Schimbă și condițiile în care se va face.
Osul alveolar, partea care formează alveola în care stă rădăcina, există din cauza dintelui. Forțele transmise prin rădăcină la fiecare mușcătură îi dau motivul să se mențină. Când dintele dispare, dispare și stimulul, iar organismul resoarbe o structură care nu mai are funcție.
Studiile care au măsurat fenomenul raportează pierderi importante în primele șase luni, cu cea mai mare parte în primele trei. În lățime, retragerea e mai mare decât în înălțime și afectează în special peretele exterior, cel dinspre buză sau obraz, care este și cel mai subțire. La un an de la extracție, lățimea crestei poate fi cu aproape jumătate mai mică decât imediat după.
Consecința practică: nu înălțimea e, de obicei, problema la un implant pus târziu, ci lățimea. Creasta devine prea subțire ca să primească implantul cu os de jur împrejur.
Aici se decide o bună parte din ce urmează, iar pacientul află de obicei prea târziu că a existat o decizie.
Extracția atraumatică este primul lucru. Un dinte cu mai multe rădăcini se poate secționa și scoate pe bucăți, în loc să fie luxat cu forță dintr-o singură mișcare. Durează mai mult, dar peretele osos subțire din față rămâne intact. Odată fracturat, el nu se reface singur.
Prezervarea alveolară este a doua. După extracție, alveola se umple cu material de adiție și se acoperă cu o membrană, astfel încât osul nou să se formeze acolo în loc ca golul să se contracte. Nu oprește complet retragerea, dar o reduce semnificativ și păstrează lățimea crestei pentru implantul de peste câteva luni.
Nu este obligatorie peste tot. Are sens când știți că veți pune implant în zona respectivă, mai ales în zona frontală, unde conturul osului decide cum va arăta gingia în jurul lucrării. Nu are rost la o măsea de minte, unde nu se înlocuiește nimic, și e discutabilă într-o zonă unde oricum se va face o reconstrucție mai amplă.
Întrebarea de pus medicului înainte de extracție, nu după: în zona asta urmează un implant, și dacă da, merită prezervarea alveolei?
Nu există un singur răspuns corect. Există trei scenarii, fiecare cu condițiile lui.
Implant imediat, în aceeași ședință cu extracția. Se poate când nu există infecție activă, când pereții alveolei sunt intacți și când dedesubtul alveolei rămâne destul os ca implantul să prindă ferm. Avantajul e evident: o singură intervenție și mult mai puțin timp pierdut. Condiția care decide se verifică în timpul operației, nu înainte, pentru că stabilitatea implantului se măsoară abia când acesta intră în os.
Implant precoce, la șase până la opt săptămâni. Gingia s-a vindecat și acoperă alveola, o eventuală infecție s-a rezolvat, iar osul nu a apucat să se retragă semnificativ. Este compromisul folosit frecvent când extracția s-a făcut pe fondul unei infecții.
Implant amânat, la trei până la șase luni. Alveola s-a umplut cu os nou, situația e stabilă și previzibilă. Dezavantajul e că aici a avut loc deja retragerea crestei, iar dacă nu s-a făcut prezervare alveolară, poate fi nevoie de adiție de os înainte sau în timpul inserției.
Alegerea se face din starea zonei, nu din preferință, iar tomografia dinainte de extracție spune deja mult despre care dintre cele trei e realistă.
Situația cea mai frecventă în cabinet, și nu e un verdict.
Creasta e mai îngustă și, în zonele posterioare ale maxilarului, sinusul a coborât în spațiul rămas liber. Asta nu înseamnă că implantul nu se mai poate face; înseamnă că între decizie și implant apare o etapă în plus.
Variantele sunt cunoscute: adiție de os pentru a reface lățimea crestei, sinus lift pentru a câștiga înălțime în zonele posterioare, implanturi mai scurte sau înclinate acolo unde geometria permite, iar în edentațiile întinse, protocoale de tip All-on-4 sau All-on-6, care concentrează implanturile în zonele unde osul s-a păstrat mai bine. În atrofiile severe, unde reconstrucția nu mai e rezonabilă, se discută implanturile subperiostale, care se sprijină pe suprafața osului.
Costul total și durata cresc, însă. Patru până la șase luni de vindecare după o adiție și o intervenție în plus sunt prețul întârzierii, iar el se plătește o singură dată, la final.
Dinții vecini se înclină spre spațiul gol, treptat, pe parcursul anilor. Dintele de pe arcada opusă, care nu mai întâlnește nimic, migrează în jos sau în sus, uneori câțiva milimetri.
Când, mai târziu, se vrea un implant în acel loc, spațiul nu mai are nici lățimea, nici înălțimea necesare pentru o coroană normală. Uneori e nevoie de tratament ortodontic ca să se redeschidă spațiul, sau de ajustarea dintelui migrat.
Este motivul pentru care un singur dinte lipsă, lăsat așa, devine în timp o problemă pe trei dinți.
În primele 24 de ore se formează cheagul, structura pe care se construiește tot ce urmează. De aceea nu se clătește gura în prima zi, nu se bea cu paiul și nu se scuipă.
În prima săptămână, gingia începe să acopere alveola de la margini. Firele, dacă au fost puse, se scot la șapte până la zece zile.
La două-trei săptămâni, țesutul moale e închis și, din exterior, totul pare terminat. Nu este. Osul abia începe să se formeze.
La trei până la șase luni, alveola e umplută cu os nou, iar creasta și-a luat forma finală, mai mică decât cea inițială.
Semnele care cer revenire la cabinet: durere care crește după ziua a treia în loc să scadă, gust persistent neplăcut, febră apărută la câteva zile după intervenție sau sângerare care nu se oprește la compresie. O durere intensă care apare brusc la trei-patru zile, cu alveola care pare goală, este de obicei alveolită, se tratează la cabinet și trece rapid.
Se poate pune implantul în aceeași zi cu extracția?
Deseori da, dacă nu există infecție activă, pereții alveolei sunt intacți și implantul prinde ferm în osul de dedesubt. Confirmarea vine în timpul intervenției. Un medic care promite ferm înainte promite ceva ce nu are cum să știe.
Cât timp am la dispoziție după extracție?
Fereastra confortabilă este de aproximativ șase luni. După, implantul rămâne posibil, dar crește probabilitatea să fie nevoie de o reconstrucție osoasă în prealabil.
Am scos dintele acum zece ani. Mai pot pune implant?
Da, în marea majoritate a cazurilor. Se măsoară osul rămas pe tomografie și se stabilește dacă e nevoie de adiție, de sinus lift sau de o schemă adaptată. Răspunsul vine din măsurători, nu din numărul de ani trecuți.
La măsaua de minte trebuie prezervare alveolară?
Nu, pentru că în locul ei nu se pune nimic. Acolo contează altceva: cât de aproape e nervul alveolar inferior sau sinusul, ceea ce se vede pe tomografie înainte de extracție.
Cât ține o punte în locul unui implant?
O punte rezolvă estetica și masticația, dar nu transmite forțe osului de dedesubt, deci creasta continuă să se retragă sub ea. În plus, presupune șlefuirea dinților vecini, care pot fi sănătoși. Un implant dentar este singura soluție care menține osul.
Doare extracția?
Se face cu anestezie locală, iar la cerere cu sedare. Disconfortul de după durează de obicei două-trei zile și se controlează cu medicația prescrisă. O extracție chirurgicală, cu dinte inclus sau rădăcini separate, are o recuperare puțin mai lungă.
Pot fuma după extracție?
Nu în primele zile. Fumatul desprinde cheagul și este principala cauză a alveolitei, pe lângă faptul că reduce aportul de sânge exact acolo unde trebuie să se formeze os.
Osul se retrage cel mai mult în primele trei până la șase luni după extracție, iar pierderea e în lățime, nu în înălțime. Ce se face în ziua extracției, o scoatere atraumatică și, acolo unde urmează un implant, prezervarea alveolei, schimbă condițiile tratamentului de peste jumătate de an.
Iar dacă un dinte urmează să fie scos, întrebarea care merită pusă înainte, nu după, este ce se pune în locul lui și când.
