Orice relație din viața noastră presupune interacțiune. Orice interacțiune din viața noastră presupune roluri sociale. Orice rol social presupune adoptarea unui comportament care să ne ajute să ne împlinim anumite nevoie și să cream spațiu de comunicare cu cel din fața noastră. Totodată, atunci când vorbim despre roluri sociale, vorbim și despre roluri de putere pentru că fiecare relație este ca o diadă, ca două opuse care se atrag spre centru, acel centru care este construit și susținut prin încredere, respect, devotament.
Psihologul Stephen Karpman a venit cu teoria că în relațiile umane lipsite de autenticitate, vedem adesea mecanisme pe care le-a numit „jocuri de control”. O parte din aceste jocuri implică ideea că oamenii adoptă, practic, trei roluri sau atitudini și anume:
Acesta este triunghiul dramei. Fiecare situație disfuncțională are o persoană care efectuează abuzul (abuzatorul/persecutorul), o persoană care aparent este vizată (victima) și persoana care încearcă să ajute victima să scape din situația creată. (salvatorul)
Triunghiul dramei a fost descris pentru prima dată de Stephen Karpman în anii 1960. Este un model de interacțiuni sociale disfuncționale și ilustrează un joc de putere care implică aceste trei roluri, fiecare rol reprezentând un răspuns comun și ineficient la conflict. Călătoria în jurul triunghiului poate fi făcută cu noi înșine sau cu alții, cum ar fi un soț, un copil, un coleg de muncă etc. Cei mai mulți dintre noi suntem programați neurologic să jucăm aceste trei roluri și alegem conștient sau inconștient un rol în funcție de contextual în care ne aflăm.
Fiecare interacțiune disfuncțională, în relație cu celălalt sau cu sine, are la bază unul din cele trei roluri. Dar până nu devenim conștienți de aceste dinamici, nu le putem transforma. Și dacă nu le transformăm, nu putem avansa în călătoria noastră către revendicarea bunăstării emoționale, mentale și spirituale. În Triunghiul Dramei, fiecare jucător începe prin a-și asuma unul dintre cele trei roluri tipice:
– „Săracul de mine”. Persoanele cu acest rol se simt adesea victimizate, neputincioase și fără speranță. Ele cred că sunt la dispoziția celor din jur și aleg să își modeleze comportamentul în funcție de această credință limitativă. De cele mai multe ori, persoanele care se află în rolul de victimă nu sunt dispuse să își asume responsabilitatea pentru circumstanțele lor de viață nedorite și nu au puterea de a-și schimba viața. Indiferent dacă știm sau nu, cei mai mulți dintre noi reacționăm la viață ca victime. Ori de câte ori refuzăm să ne asumăm responsabilitatea pentru noi înșine, alegem inconștient să reacționăm ca victimă. Acest lucru creează inevitabil sentimente de furie, frică, vinovăție sau inadecvare și ne lasă să ne simțim trădați sau să alegem să profităm de cei din jur.
Rolul de victimă este adesea perceput ca un „generator de rușine”, deoarece prin el reluăm inconștient teme dureroase de viață care creează rușine. Acest lucru are ca efect întărirea credințelor vechi, dureroase, care ne țin blocați într-o versiune limitată a realității.
Victimele se consideră neputincioase sau incompetente și întotdeauna caută salvatori pentru ca aceștia să le rezolve problema. Rolul de victimă este, de asemenea, un aspect de umbră. Este umbra rănită a copilului nostru interior, mai exact acea parte din noi care este nevinovată, vulnerabilă și nevoiașă. A crede că suntem fragili, neputincioși sau defecti ne face să avem nevoie de salvare.
Convinși de incompetența intrinsecă, victimele trăiesc într-o spirală perpetuă a rușinii, care duce adesea la autoabuz. Abuzul de droguri, alcool și alimente, precum și jocurile de noroc și cheltuielile scăpate de sub control sunt doar câteva dintre comportamentele de auto-înfrângere practicate de persoanele care sunt în rolul de victimă.
– „Lasă-mă să te ajut”. Salvatorii intervin în mod constant în numele victimelor și încearcă să le salveze. Cei dintre noi care adoptăm acest rol avem tendința de a ne simți responsabili pentru cei din jur, de a ne simți vinovați și nu suportăm să vedem că ”oamenii se îneacă sub ochii noștri”.
Salvatorii pot avea intenții bune și se străduiesc să „ajute” alți oameni după cum consideră ei necesar. Ei nu reușesc să realizeze că oferind remedieri pe termen scurt celor din postura de victimă, le mențin acestora dependența și totodată, își neglijează propriile nevoi. Acesta este motivul pentru care cei dintre noi care suntem salvatori ne simțim adesea ca fiind sub presiune, ne simțim obosiți, extenuați, apatici și s-ar putea să nu avem timp să ne terminăm propriile sarcini deoarece rămânem focusați pe ceilalți.
Salvatorul este clasicul codependent. Acesta tinde să fie excesiv de protector – cel care vrea să „repare”. Salvarea este o dependență care provine dintr-o nevoie inconștientă de a ne simți apreciați. Nu există o modalitate mai bună de a ne simți importanți decât de a-i salva pe cei din jur! Este un fapt psihologic că ne tratăm pe noi înșine așa cum am fost tratați când eram copii. Salvatorii în devenire cresc într-un mediu în care nevoile lor sunt negate și astfel tind să se trateze cu același grad de neglijență pe care l-au experimentat în copilărie. Fără permisiunea de a avea grijă de ei înșiși, nevoile lor devin ceva ușor de neglijat și atenția se îndreaptă spre grija față de ceilalți.
Un salvator câștigă adesea o mare satisfacție identificându-se cu rolul lor de îngrijitor. În general, sunt mândri de ce „ajutoare” pot oferi și de ce bun „reparatori” sunt. Adesea sunt aclamați social, chiar recompensați, pentru ceea ce poate fi văzut ca „acte altruiste” de îngrijire.
– „Toată vina este a ta”. Persecutorii sunt ca niște „părinți critici”, stricți și fermi și care stabilesc limite. Cei dintre noi care ne asumăm astfel de roluri tindem să credem că deținem dreptatea și că stă în puterea noastră să facem ”ordine” în jurul nostru. Persecutorii dau vina pe victime și critică comportamentul salvatorilor, fără a oferi îndrumări, asistență sau o soluție adecvată problemei. Sunt critici și buni în găsirea greșelilor (făcute din perspectiva lor) și controlează cu ordine și rigiditate. Acest rol este asumat cel mai adesea de cineva care a fost abuzat mental și/sau fizic în timpul copilăriei. Drept urmare, ei deseori clocotesc în secret în interior o mânie bazată pe rușine care sfârșește prin a le conduce viața.
Persecutorii, de dragul supraviețuirii, reprimă sentimentele profund înrădăcinate de lipsă de valoare; își ascund durerea în spatele unei fațade de mâni, indignare și detașare nepăsătoare. Tind să adopte o atitudine care spune: „Lumea este dură și rea… doar cei nemilosi supraviețuiesc. Voi fi unul dintre aceștia.” Cu alte cuvinte, ei devin făptași. Ei se „protejează” folosind metode autoritare, de control și de pedepsire.
Fiecare persoană are un rol primar sau cel mai familial. Acesta din urmă este locul din care intrăm, în general, în relații și în raport cu care ajungem să facem parte din acest tip de triunghi al dramei. Învățăm mai întâi poziția noastră de plecare în familia noastră de origine. Deși fiecare dintre noi avem un rol cu care ne identificăm cel mai mult, ne rotim automat prin toate pozițiile, ocolind complet triunghiul, uneori în câteva minute, sau chiar secunde, de multe ori în fiecare zi.
Poziția noastră de plecare pe triunghiul victimei nu este doar locul unde intrăm cel mai adesea în triunghi, ci este și rolul prin care ne definim de fapt. Devine o parte puternică a identității noastre. Cu toții avem convingeri de bază inconștiente dobândite în copilărie, derivate din interpretarea noastră a întâlnirilor timpurii în familie. Acestea devin „teme de viață” care ne predispun spre selecția inconștientă a unei anumite poziții de pornire de pe lungimea triunghiului. De exemplu, dacă un părinte nu le cere copiilor să-și asume responsabilitatea adecvată vârstei pentru ei înșiși, ei pot crește fie pentru a deveni adulți care se simt inadecvați să se îngrijească de ei înșiși (victime), fie a deveni adulți plini de resentimente care dau vina pe alții atunci când nu sunt îngrijiți așa cum cred ei că ar trebui să fie (persecutori).
În unele situații, protagoniștii au câte un rol preferat pe care se poziționează în cele mai multe relații, iar în alte cazuri ei se perindă într-o singură secvență conflictuală prin toate cele trei roluri, întreținând, în ambele variante, bine-cunoscutul „cerc vicios“.
Nu doar acționăm conform acestor distorsiuni/roluri în relațiile noastre de zi cu zi cu ceilalți, dar jucăm și triunghiul victimei în interiorul nostru. Ne mișcăm în jurul triunghiului la fel de repede în interiorul propriei noastre minți, precum o facem în lume. Poate că ne condamnăm pe noi înșine ca fiind leneși, inadecvați sau defectuoși (persecutori), determinându-ne să intrăm în sentimente de furie și lipsă de valoare. În interior, ne stârnim în fața acestui glas persecutor, temându-ne că ar putea fi corect (victime). În cele din urmă, când nu mai putem suporta, ne justificăm, minimizând sau complăcându-ne într-o formă de evadare. Așa ne salvăm. Acest lucru poate dura minute, ore sau zile.
Uneori ne salvăm pe noi înșine și pe ceilalți negând ceea ce știm – cam așa; „Dacă mă uit în altă parte și mă prefac că nu observ, va dispărea”. Negarea sau drama interioară de orice fel perpetuează un cerc vicios de rușine și dezgust de sine. Deplasarea în jurul triunghiului menține mesajele auto-disprețuitoare. Depinde de noi să învățăm cum să oprim această mașină mentală zgomotoasă.
Nu putem ieși din triunghi până nu recunoaștem că suntem pe el. Începem să ne antrenăm observatorul intern să observe doar, fără a judeca, conversațiile noastre cu cei dragi, în special în acele momente mai vulnerabile.
Este util să aflăm care sunt costurile și compromisurile pentru fiecare dintre cele trei roluri. Fiecare rol are propriul său limbaj, convingeri și comportament. Studierea rolurilor promovează, de asemenea, o recunoaștere mai rapidă a momentului în care suntem ”momiți” să intrăm într-un anumit rol.
Salvatorii ar putea fi descriși ca un aspect umbră al principiului mamă. În loc de o expresie adecvată de sprijin și îngrijire, salvatorii au tendința de a „sufoca”, de a controla și de a manipula pe alții – „pentru binele lor”, desigur. „Dacă am grijă de ei suficient de mult, atunci, mai devreme sau mai târziu, vor avea grijă și de mine”.
Cea mai mare teamă a salvatorilor este că vor ajunge singuri. Ei cred că valoarea lor vine din cât de mult fac pentru alții. Este dificil pentru ei să-și vadă valoarea dincolo de ceea ce au de oferit în ceea ce privește „lucruri” sau „servicii”. Salvatorii încurajează în mod inconștient dependența pentru că ei cred: „Dacă ai nevoie de mine, nu mă vei părăsi”. Ei se chinuie să se facă indispensabili pentru a evita abandonul.
Persecutorii depășesc sentimentele de neputință și rușine prin puterea pe care o proiectează asupra celorlalți. Dominația devine stilul lor cel mai răspândit de interacțiune. Aceasta înseamnă că trebuie să aibă întotdeauna dreptate! Metodele lor includ hărțuirea, predicarea, amenințarea, blamarea, predarea, interogarea și atacul direct. Persecutorii își neagă vulnerabilitatea în același mod în care salvatorii își neagă nevoile. Cea mai mare frică a lor este neputința. Atât salvatorii, cât și persecutorii „au nevoie” inconștient de o victimă pentru a-și susține ideea despre cine sunt ei și cum este lumea.
Victimele poartă cu sine o atitudine compatibilă cu ideea de a fi slabe, fragile sau insuficient de inteligente care se traduce prin „nu pot să o fac singur”. Cea mai mare teamă a victimelor este că nu vor reuși. Această anxietate le obligă să fie mereu în căutarea cuiva mai puternic sau mai capabil să aibă grijă de ele. Victimele își neagă abilitățile de rezolvare a problemelor și tind să se vadă inapte în a-și gestiona viața. Cei în rolurile principale de victimă trebuie să învețe să își asume responsabilitatea pentru ei înșiși și să inițieze îngrijirea de sine, mai degrabă decât să caute în afara lor un salvator. În loc să se vadă neputincioase, ele trebuie să-și asume rezolvarea problemelor.
Fiecare dintre aceste roluri presupune, de fapt, o adaptare continuă la dinamica din jurul nostru. Unul se potrivește într-un anumit context, un altul în alt context.
Trecerea aproape imperceptibilă uneori de la un rol la altul ne arată din nou cât de complexe suntem ca ființe umane. Sistemul nostru interior este ca un fel de busolă care ne schimbă direcția de la un moment la altul, de la o emoție la alta, de la o situație la alta. A fi mereu conștienți de ceea ce ne activează și care sunt triggerele noastre presupune multă muncă cu sine, un proces continuu și complex care are nevoie de acțiune, de perseverență, de introspecție, de analiză. Toate acestea ni le putem dezvolta în procese terapeutice cu ajutorul unui psiholog sau psihoterapeut, acea persoană cu expertiză care ne acompaniază cu dedicare, încredere, deschidere și fără judecată în drumul descoperirii și înțelegerii de sine. Conștientizarea că ne aflăm într-un joc psihologic este foarte importantă, însă nu suficientă. Dacă ne rezumăm doar la schimbări de context extern, cum ar fi schimbarea partenerului, a jobului, avem toate șansele să proiectăm un nou triunghi dramatic cu noi protagoniști.
Referințe:
”Omul în căutarea sensului vieții”, de Viktor E. Frankl
”Simbioză și autonomie”, de Franz Ruppert
”Cine sunt eu într-o societate traumatizată”, de Franz Ruppert
