Implicarea în relații presupune, în primă fază, o așteptare conștientă. Ne dorim ca cei cu care ne aliem să aducă în viețile noastre noutate, entuziasm, iubire, noi cunoștințe, acceptare, grijă și îngrijire. Indiferent de ce tip de relație este vorba, toate acestea sunt ușor de recunoscut și asta se întâmplă pentru că a fi ființe sociale înseamnă a căuta să ne dezvoltăm și prin intermediul celor din jur, nu doar individual.
De multe ori însă ajungem în tot felul de blocaje emoționale care duc la o continuă stare de inegalitate pentru că noi așteptăm ca cel din fața noastră se se schimbe și să se racordeze constant la nevoile pe care le avem sau invers, noi suntem ținta așteptărilor continue ale partenerului.
Când vorbim despre o relație de orice tip, vorbim despre 3 entități – cei doi membri și relația. Eu, tu și relația. Eu, tu și “noi”. Pentru ca fiecare persoană dintr-o relație să fie bine, trebuie, înainte de toate, ca fiecare să fie suficient de independentă încât să se poată susține pe sine din orice punct de vedere. Grija de sine, iubirea de sine și auto-reglarea sunt primordiale pentru fiecare parte și asta asigură mai departe posibilitatea de a avea relații frumoase și sănătoase. După ce posibilitatea e îndeplinită, ajungem și la existența relației. Iar cum relația e o entitate conceptuală, ea va exista doar atât cât membrii relației o vor face să existe și așa cum o vor face ei să existe.
În relațiile romantice apar cele mai multe încurcături – unii dorindu-și ca celălalt să facă lucruri pentru el, ca celălalt să se schimbe, unii spunând că nimeni nu trebuie să facă nimic pentru celălalt, unii spunând că nu e rolul lor să le poarte de grijă celorlalți etc – dar cu toții uitând că a face lucruri pentru relație e, de fapt, ce contează și ce *trebuie* atâta timp cât relația este dorită.
Iubirea matură, care reprezintă un spațiu de siguranță emoțională, este, într-adevăr, ne-egoistă: nu cere, nu condiționează, nu pedepsește și oferă libertate.
Relația matură, însă, nu există doar pe bază de iubire – fie că ne place, fie că nu dăm crezare. Ea are o sumedenie de nevoi ca să poată fi păstrată și să rămână autentică, dinamică și benefică ambilor. Nevoile sunt, mereu, stabilite de membrii ei în funcție de tipul relației. Nevoile relației sunt nevoile lui “noi”. Iar atunci când contribuțiile într-o relație sunt aduse în mod inegal, când așteptările nu sunt cunoscute sau sunt divergente sau nu sunt luate în seamă, asta va influența constant celălalt membru.
Așa cum ne spune Alain de Botton, ”…nu este surprinzător dacă, adulți fiind, în momentul când începem să formăm relații, pornim hotărât în căutarea cuiva care ne poate dărui iubirea atotcuprinzătoare și altruistă de care este posibil să fi avut parte cândva în copilărie.” Sau ne putem alege fix acei parteneri care nu au cum să ne ofere nimic din ceea ce ne dorim acum, adulți fiind, pentru că de fapt alegerea este una inconștientă (și are legătură cu ceea ce am învățat în copilărie despre relații și iubire) și ne ducem spre cei care nu ne pot conține emoțional, nu ne pot susține în planurile pe care le avem, nu ne pot iubi și aprecia.
Fiecare dintre noi cunoaște un cuplu care se ceartă constant sau are conflicte – poate că suntem chiar noi în această situație. Poate ne certăm atât de des cu partenerul, încât a devenit o normă pentru relația dintre noi. Așteptările într-o relație formează baza acesteia dacă parteneriatul funcționează pentru ambii oameni.
Știința ne arată foarte clar că cuplurile în care există mai multă exprimare de sine sunt relații mai bune. Mai exact, persoanele care raportează mai multă exprimare de sine în relația lor raportează, de asemenea, dragoste mai pasională, satisfacție în relație și angajament. Acest fapt este, de asemenea, asociat cu mai multă afecțiune fizică, o dorință sexuală mai mare, mai puține conflicte și cupluri care sunt mai fericite cu viața lor sexuală. Exprimarea de sine este esențială pentru a lăsa celui din fața noastră oportunitatea de a ne cunoaște exact așa cum suntem.
Standardele sunt linii directoare despre ceea ce vom accepta în momentul prezent. Ele reprezintă ceea ce ne dorim de la un partener:
Așteptările sunt ceea ce vrem să se întâmple în viitor – anumite acțiuni pe care ne-am dori ca cineva să le facă sau un eveniment pe care ne-am dori să se întâmple. Când ceea ce ne așteptăm să se întâmple nu se întâmplă, ne simțim dezamăgiți, triști și chiar furioși.
Standardele stau în spatele puterii proximității sau principiului că suntem cei cu care ne înconjurăm. Asta pentru că ne vom menține automat pe noi înșine și pe ceilalți la standarde mai înalte dacă cei din jurul nostru o fac. Vom visa mai mare, vom munci mai mult și vom crede mai profund în noi înșine.
Nu este nimic în neregulă în a avea standarde ridicate – de fapt, să învățăm cum să nu acceptăm lucruri care nu ne fac bine și care nu ne împlinesc, experiențe sau persoane care sunt împotriva valorilor noastre este cheia pentru a construi viața visurilor noastre. Toate acestea sunt conduse de stima de sine și de faptul că știm că suntem persoane valoroase. Dacă cineva nu ne îndeplinește standardele, avem tot dreptul să mergem mai departe. Cu toate acestea, partenerul ne poate îndeplini toate standardele și totuși nu ne poate îndeplini așteptările. Acestea din urmă sunt cele care creează conflicte și neînțelegeri în relații.
Problema cu așteptările într-o relație este că sunt exact ca o opinie: toată lumea are una – și nu se potrivește întotdeauna cu gândurile celeilalte persoane.
Este important să realizăm că, vorbind despre modul în care așteptările nepotrivite pot duce la conflicte, nu înseamnă că nu avem dreptul să așteptăm nimic de la parteneriatul nostru. Opusul este adevărat: merităm să fim tratați cu demnitate și respect, la fel și partenerul nou. Să ne așteptăm la intimitate și pasiune. Să ne așteptăm la iubire și sprijin necondiționat. Acestea sunt așteptări rezonabile într-o relație și se încadrează mai mult în categoria standardelor decât a așteptărilor.
Filosofii și poeții s-au întrebat despre natura dragostei timp de secole, iar psihologii au teoretizat și despre definiții, componente și tipuri de iubire. Sternberg (1988) sugerează că există trei componente principale ale iubirii: pasiunea, intimitatea și angajamentul. Relațiile amoroase variază în funcție de prezența sau absența fiecăreia dintre aceste componente. Pasiunea se referă la atracția fizică intensă pe care partenerii o simt unul față de celălalt. Intimitatea presupune abilitatea de a împărtăși sentimente, apropiere psihologică și gânduri personale cu celălalt. Angajamentul este decizia conștientă de a rămâne împreună. Pasiunea poate fi găsită în primele etape ale unei relații, dar intimitatea necesită timp pentru a se dezvolta deoarece se bazează pe cunoașterea și împărtășirea cu partenerul. Odată ce intimitatea a fost stabilită, partenerii pot decide să rămână în relație. Odată ce rămân în relație, inevitabil apar o serie de așteptări. Care ar fi așteptările realiste însă?
Din nefericire, majorității oamenilor le este dificil să seteze astfel de așteptări și atunci când concentrarea noastră este centrată pe diferențele dintre noi și parteneri, mai degrabă decât pe aprecierea noastră pentru lucrurile pe care cealaltă persoană le face „bine”, conflictul este inevitabil. Totodată, trebuie să fim conștienți de faptul că a ne implica într-o relație presupune schimbare continuă. Se schimbă constant dinamica dintre noi și partener, ne schimbăm noi ca și indivizi, se schimbă partenerii noștri ca și indivizi.
Constant auzim persoane care trăiesc cu indignare refuzul partenerului (conștient sau nu) de a se schimba și cumva asta este de la sine înțeles că aduce disconfort pentru cel care este pus în această postură. Dar dacă încercăm să fim noi cei de la care pornește schimbarea? Odată ce noi nu vom mai fi la fel, nici cel din fața noastră nu va mai fi la fel. Într-o situație de genul, ne va fi mult mai ușor să înțelegem și ce anume ne ține în relația respectivă. Este obișnuit și normal să ne dorim să devenim o versiune mai bună a noastră. La fel ca dorința de a mânca, de a bea și de a evita răul, ființele umane experimentează și o nevoie fundamentală de a învăța, de a crește și de a se îmbunătăți – ceea ce psihologii numesc autoexpansiune.
O modalitate de a optimiza autoexpansiunea în relația noastră este împărtășirea intereselor și abilităților partenerului nostru. Când „eu” devine „noi”, partenerii își îmbină conceptele de sine și îl includ pe celălalt în sine. Această fuziune încurajează partenerii să-și asume, într-o oarecare măsură, caracteristicile, ciudățeniile, interesele și abilitățile celuilalt. Partenerii romantici au inevitabil experiențe de viață, baze de cunoștințe, perspective și abilități diferite. Fiecare zonă este o oportunitate de creștere. Această oportunitate de creștere devine cu atât mai mare cu cât avem capacitatea și deschiderea de a nu mai aștepta ca cel din fața noastră să se schimbe într-un fel sau altul, ci mai degrabă să învățăm alături de el ce este bine pentru noi ca și parteneri. Cum putem face asta?
Să ne amintim că nimeni nu poate întotdeauna mulțumi o altă persoană. Nu se poate face din relația noastră un absolut. Tocmai de aceea așteptarea ca partenerul să ne facă mereu mulțumiți este o rețetă pentru dezastru în relația noastră. De asemenea, este inutil să ne așteptăm ca partenerul să nu facă nimic din ceea ce ne irită sau ne supără. Așadar, este mai important să ne concentrăm pe a găsi satisfacție în propria persoană și în a fi recunoscători pentru momentele de bucurie, înțelegere, satisfacție pe care le trăim alături de cel ales… Și să nu uităm că ”lupta” în relația de cuplu nu este întotdeauna un lucru negativ. În schimb, ne poate ajuta să ne rezolvăm neînțelegerile și să descoperim reciproc părți din sufletele noastre.
Referințe:
”Ce se întâmplă în iubire”, de Alain de Botton
”Simbioză și autonomie”, de Franz Ruppert
