Articole

Rolul atașamentului în relația cu copiii și de ce este esențial pentru întreaga noastră viață

Tiparele de atașament au o mare tendință de a persista de-a lungul generațiilor. Puterea atașamentului nu poate fi contestată. Mica copilărie este văzută precum un epicentru al viitoarei personalități a copilului și de aceea este important să îi acordăm importanța care i se cuvine pentru ca energia pe care o va emana de-a lungul anilor să fie una cu impact pozitiv asupra adultului care se va dezvolta. Psihologia spune că dezvoltarea sănătoasă a ființei umane se manifestă atunci când omul își atinge potențialul, când trăiește în prezent, când exprimă încredere de sine și eficiență, când dispune de relații sănătoase cu cei din jur. Dar cum ajungem la un astfel de deziderat?

Copiii se nasc echipați cu o serie de comportamente înnăscute pentru a-și maximiza supraviețuirea. Comportamentul de atașament îi permite copilului să-i atragă pe alții spre ei în momente de nevoie sau de suferință (Fonagy și colab., 1995). Bebelușii care experimentează o relație de atașament sigură dezvoltă o așteptare destul de fermă de a se simți protejați și în siguranță, ceea ce le permite, la rândul său, să-și exploreze lumea cu mai multă încredere. Dr. Daniel J. Siegel, profesor clinic de psihiatrie la Școala de Medicină UCLA, spunea că experientele trăite în primele clipe de viață alături de părinte influențează felul în care copiii mai târziu vor ajunge să se privească pe ei înșiși și pe cei din jur.

Cele mai puternice legături conceptuale dintre creier și minte – și dintre neuroștiințe și psihoterapie – au fost create de Allan Schore și Daniel Siegel. Acesta din urmă ne arată că ceea ce se înregistrează la nivel mental și corporal ca ”experiență” corespunde la nivel neuronal cu modelele de activare sau declanșare a celulelor cerebrale. Asta înseamnă că atât din punct de vedere neurobiologic, cât și psihologic, experiența cea mai importantă și cu cea mai mare influență este cea care apare, spre bine sau spre rău, în contextul relațiilor de atașament.

Stilul de atașament al copilului este indiscutabil unul dintre cei mai importanți factori din viața acestuia. Copiii cu un atașament sigur, potrivit studiilor de specialitate, sunt cei care-și ating potențialul intelectual, au relații funcționale cu ceilalți, sunt respectuoși cu semenii și își gestionează bine propriile emoții. Iar predictorul cel mai important pentru atașamentul sigur al copilului este influențat, nu de experiențele de viață ale părintelui, ci – de sensul pe care părintele îl dă propriei copilării și poveștii personale de viață.

Ce ne spune teoria atașamentului?

Psihologul Mary Ainsworth a condus cercetări inovatoare în anii 1970 care au condus-o în cele din urmă să dezvolte teoria atașamentului. Ainsworth a efectuat experimente cu bebeluși pentru a observa modul în care legătura lor cu îngrijitorii lor i-a afectat. Denumită „Situația ciudată”, Ainsworth a observat răspunsurile bebelușilor atât atunci când îngrijitorul lor a părăsit camera, cât și când îngrijitorul lor a părăsit camera când un străin era acolo. Ainsworth a concluzionat că legătura dintre îngrijitor și copil modelează bunăstarea emoțională a copilului și capacitatea de a forma relații sănătoase. Această legătură, sau atașament, se formează prin îngrijirea copilului de către îngrijitor în primul an de viață și are un impact de durată asupra adaptării la copilărie și la vârsta adultă.

Conform teoriei atașamentului lui Ainsworth, o figură de atașament este adesea mama unui copil, dar poate fi orice îngrijitor principal, cum ar fi o figură tată, un bunic, un frate sau un îngrijitor adoptat. Această figură de atașament ar trebui să fie un furnizor stabil și o prezență calmă pentru copil. Aceasta înseamnă că bebelușul trebuie să poată conta pe figura sa de atașament pentru a se atașa în siguranță. Iar acest atașament ar trebui să-l ajute pe copil să-și regleze emoțiile și să se simtă confortabil să-și exploreze mediul pe măsură ce crește.

Teoria atașamentului descrie modurile în care indivizii își gestionează cele mai intime relații cu figurile lor de atașament (părinții, copiii și partenerii lor de viață). Dar, pe măsură ce s-a dezvoltat o înțelegere din ce în ce mai sofisticată a relației dintre dezvoltarea timpurie a creierului, experiențele psihosociale timpurii și psihopatologia dezvoltării, a devenit, de asemenea, clar că rolul atașamentului la oameni depășește semnificativ scopul său evolutiv primar, supraviețuirea imediată a unui copil. (Crittenden, 1999; Perry, 2009; Siegel, 2001; Van der Kolk et al., 1991). 

De la naștere, interacțiunile unui copil cu îngrijitorii lor primari vor stabili o bază pentru dezvoltarea personalității și vor modela relațiile ulterioare, așteptările de acceptare socială și atitudinea față de respingere. Prin interacțiunea cu ceilalți, bebelușii învață despre rolul lor în relație și în timp încep să dea sens propriilor stări psihologice și ale celorlalți (Fonagy et al., 2002).

Relația de atașament rămâne necesară pe parcursul întregii vieți, dar în copilărie și adolescență are însemnătatea cea mai mare, copilul simțind că existența și starea sa de bine sunt posibile doar dacă nevoia de conectare îi este îndeplinită. De aceea, orice strategie forțată de impunere a independenței sau a autonomiei poate cauza mai multe daune, decât beneficii.

Ce se întâmplă, de fapt, în momentul ”construirii” tiparului de atașament?

O bază sigură se formează atunci când figura de atașament oferă stabilitate și siguranță în momentele de stres, ceea ce îi permite copilului să exploreze împrejurimile. Ainsworth și alții subliniază, de asemenea, importanța sensibilității parentale pentru ca un copil să formeze o bază sigură (Ainsworth, 1993). Sensibilitatea este definită ca fiind abilitatea părinților de a răspunde nevoilor și indicațiilor particulare ale unui copil în parte. Capacitatea părintelui de a face acest lucru are loc sau este influențată de contextul sistemic (adică factorii de stres contextuali, istoricul personal, relația de cuplu etc).

Ca răspuns la comportamentul parental, copilul creează un set de modele mentale ale lui însuși și ale altora în interacțiunile sociale („modele de lucru interne”), bazate pe interacțiuni repetate cu alte persoane semnificative (Bowlby, 1973). Aceste relații timpurii de atașament sunt considerate a fi cruciale pentru relațiile sociale ulterioare, dobândirea capacităților de reglare emoțională și a stresului, autocontrol, mentalizare și maturitate emoțională. Prin urmare, un copil care dezvoltă atașamente nesigure sau dezorganizate, posibil din cauza neglijenței sau pentru că a fost plasat în numeroase case de plasament, are mai multe șanse să întâmpine dificultăți emoționale și comportamentale.

Care sunt implicațiile atașamentului asupra dezvoltării personalității?

Evaluarea tiparelor de atașament este complexă. Atașamentul este evaluat pentru calitatea sau modelul său, nu cantitativ pentru intensitatea sa și există diferite moduri de evaluare a atașamentului care sunt adecvate diferitelor vârste pe baza comportamentului observat, a reprezentării relațiilor de atașament și a coerenței relatării copilului cu privire la relațiile lor de atașament. Pe baza studiilor longitudinale și a evaluărilor concurente folosind metode diferite, se presupune că diferitele metode măsoară același concept.

Se estimează că aproximativ două treimi dintre copiii din eșantioanele populației au un model sigur de atașament, deși aceasta scade rapid la aproximativ o treime în populațiile dezavantajate și mai puțin la populațiile maltratate. 

Estimările sugerează că aproximativ 8–10% dintre copii sunt nesiguri-ambivalenți și aproximativ 9% dintre copii sunt nesiguri-evitanți.

Din literatura de specialitate pare clar că dificultățile de atașament sunt cauzate aproape întotdeauna de educația parentală inadecvată; studiile genetice comportamentale arată o influență genetică foarte mică asupra tiparelor de atașament, astfel încât este rar să se observe dificultăți semnificative de atașament în contextul parentalității sensibile și receptive din punct de vedere normativ. Astfel, copiii cu tulburare de hiperactivitate cu deficit de atenție (ADHD) și autism au de obicei atașamente sigure față de părinți.

Există o literatură în creștere cu privire la efectele neurobiologice ale abuzului și neglijării copiilor. Maltratarea copiilor este stresantă, adesea repetitivă sau persistentă și poate fi traumatogenă. Abuzatorii sau cei care neglijează copilul sunt cel mai adesea și persoane de atașament primar. Având în vedere asocierea cauzală puternică dintre maltratarea copilului și dificultățile de atașament, este probabil ca modificările neurobiologice asociate cu maltratarea să se regăsească la copiii cu dificultăți de atașament. Cu toate acestea, aceste modificări nu sunt explicații ale dificultăților de atașament.

Atașamentul securizant

Atașamentul sigur este cea mai sănătoasă formă de atașament. Acesta descrie un atașament în care un copil se simte mângâiat de prezența îngrijitorului său. 

• Copiii atașați în siguranță se simt protejați și că au pe cineva pe care să se bazeze


• Copiii cu atașament sigur preferă îngrijitorul lor decât străinii 


• Copiii caută confort în îngrijitorul lor și se simt confortabil să-și exploreze mediul cu îngrijitorul lor prezent

Atașamentul sigur este văzut ca fiind crucial pentru dezvoltarea sănătoasă deoarece are un impact de durată asupra unui individ. Crescând cu un sentiment de stabilitate și grijă, copiilor atașați în siguranță le este mai ușor să investigheze și să interacționeze cu lumea din jurul lor.

La vârsta adultă, atașamentul sigur se traduce prin:

• mai mare stimă de sine 


• relații mai sănătoase pe termen lung


• capacitate crescută de a avea încredere în ceilalți pentru sprijin social


• reproducerea unei legături sănătoase cu ceilalți, în toate tipurile de relații.

Cum să creăm un atașament sigur cu copiii noștri?

Noi, părinții, suntem adesea stresați cu privire la ceea ce este mai bine pentru proprii copii. Copilăria timpurie este un moment esențial pentru a crea o legătură sigură cu ei. În viața de zi cu zi, bebelușii folosesc plânsul sau râsul pentru a comunica cu noi. Modul în care le răspundem le va modela atașamentul. Ce trebuie să luăm în considerare în acest proces de creare și modelare a atașamentului?

• Comunicarea nonverbală: în primele luni și ani de viață, comunicarea nonverbală este o parte fundamentală a conexiunii pe care o formăm cu proprii copii. În timp ce îngrijirea de calitate este importantă, a fi un părinte perfect nu este ceea ce face sau rupe un atașament sigur. Comunicarea nonverbală joacă un rol important în atașamentul sigur, ceea ce înseamnă cultivarea unei legături cu copilul prin indicii fizice și emoționale. Comunicarea nonverbală pozitivă în practică înseamnă a avea o postură deschisă a corpului, a păstra contactul vizual și a folosi expresii faciale calme. Include utilizarea unei atingeri blânde atunci când ținem și mângâiem copilul. Este important să le vorbim copiilor cu calm și înțelegere, chiar și atunci când aceștia nu pot vorbi încă. Bebelușii și copiii mici pot percepe emoțiile prin indicii nonverbale, motiv pentru care cultivarea unei prezențe calme și liniștitoare este atât de importantă. Asigurarea că ai noștri copii se simt susținuți atât emoțional, cât și fizic încă de la naștere este primul pas care va pune bazele unui atașament securizant.

• Evaluarea propriului tip de atașament: luarea în considerare a propriului stil de atașament este esențială atunci când ne dorim să creăm o legătură autentică cu ei. Așa cum am observat, patternul se poate duce mai departe de la o generație la alta și de aceea este important să fim, în primul rând, conștienți de modul în care noi reacționăm și ne simțim în relațiile cu cei din jur 


• Conștiența de sine: indiferent de obstacolele pe care le întâmpinăm, este important să rămânem în contact cu propriile emoții. Nu este vorba despre negarea propriilor emoții, ci mai degrabă de iubire de sine, de acceptare și asumare, de integrare a acelor contexte în care ne simțim copleșiți. Fiecare ființă umană are propriile slăbiciuni și înțelepciunea stă în a ni le accepta, nu în a încerca să le ascundem. Copilul simte emoțiile noastre și acest aspect joacă un rol important în tipul de atașament care se formează. Putem trece prin momente dificile, dar a rămâne calmi și a ne sprijini copiii, îi va ajuta la prevenirea ca propriile emoții să împiedice formarea unei legături sigure cu cei din jur.


• Să ne asumăm că rămânem o constantă în viața propriilor copii, indiferent de provocări. În jurul nostru sunt nenumărate distrageri — știri, zile aglomerate, un program la limită, o listă interminabilă de responsabilități, dificultăți financiare, provocări legate de sănătatea noastră sau a celor din jur, notificări constante ale telefoanelor noastre… Ne poate fi greu să limităm aceste distrageri, dar trebuie să facem tot posibilul pentru a pune nevoile copiilor noștri pe primul loc. 


• Să fim deschiși spre a primi ajutor de specialitate de la un psiholog sau un psihoterapeut dacă ne simțim copleșiți de modul în care decurge relația cu copiii noștri. A crea un atașament securizant presupune cunoaștere de sine și înțelegerea profundă a acelor triggere care ne modifică comportamentul și reacțiile în funcție de context.

Conexiunea umană este fundamentală pentru sănătatea și bunăstarea noastră. Cu toții suntem afectați de cei pe care îi ținem aproape. Încurajarea relațiilor vine în mod natural pentru unii oameni, în timp ce poate fi o provocare constantă pentru alții. Din ziua în care ne naștem, legătura pe care o avem sau ne lipsește cu părinții noștri ne afectează dezvoltarea. Acest lucru continuă să afecteze capacitatea noastră de a forma legături cu alții dincolo de îngrijitorii noștri. A avea un atașament sigur cu părinții ne ajută să creăm legături sănătoase în toate relațiile viitoare. 

Referințe:

”Atașamentul în psihoterapie”, de David J. Wallin