Viața presupune constant o stare de spirit în alertă, o nevoie de a ne păzi de lucrurile, evenimentele, oamenii cu potențial distrugător pentru propriul echilibru, de a căuta mereu sens la tot ceea ce ni se întâmplă… Toate aceste căutări ne pot duce pe unii dintre noi spre apogeul excitabilității psihice și în acele momente de deziluzie, sinuciderea poate surveni ca fiind singura modalitate în care putem să punem stop suferinței pe care o resimțim.
Potrivit datelor Organizației Mondiale a Sănătății, suicidul omoară mai mulți oameni decât cancerul de stomac, ciroza hepatică, cancerul de colon, cancerul la sân și Alzheimer. Suicidul este strâns legat de depresie, depresia fiind una dintre cele mai periculoase boli de pe planetă. Aceasta omoară mai mulți oameni decât orice altă formă de violență – războaie, terorism, abuz, atacuri armate – toate puse laolaltă.
Specialiștii consideră că, pentru fiecare persoană care a decedat prin suicid, este posibil să fi existat mai mult de 20 de alți adulți care au încercat să își ia propria viață. Spre comparație, sinuciderea a fost a 10-a cauză care a dus la moarte în Statele Unite, în anul 2020. În medie, 132 de americani s-au sinucis zilnic, iar 1,4 milioane de americani au încercat să facă acest gest. În România, în fiecare an, se înregistrează aproximativ 14 decese prin sinucidere la 100 000 locuitori. Despre tentative știm doar că sunt mai multe decât sinuciderile.
Fenomenul sinuciderii pare a fi general, fără a se putea vorbi însă de o epidemie sau de un val de sinucideri pe termen lung. Primele crize financiare ale secolului al XVIII-lea care agitau o lume capitalistă destul de îndrăzneaţă şi relativ puţin pregătită au determinat câteva accese extraordinare: anii crizei în Franţa şi cei ai falimentului Companiei Mărilor Sudului, în Anglia, reprezintă astfel de pusee, numărul sinucigaşilor ajungând brusc de la 20 în 1720 la 52 în 1721 la Londra. Tot în această perioadă crește și categoria sinucigaşilor nevoiaşi din cauza crizelor alimentare, a iernilor grele, a bolilor, războaielor care bântuie Europa.
În anul 2000, s-au sinucis aproximativ 815.000 de persoane în întreaga lume. Aceasta înseamnă o rată a mortalităţii de circa 14,5 la 100.000 de locuitori sau un deces la fiecare 40 de secunde. Sinuciderea reprezintă a 13-a cauză de deces în lume, iar pentru grupa de vârstă 15-44 de ani, autorănirea reprezintă a patra cauză de deces şi a şasea de afectare a sănătăţii şi a invalidităţii.
Rata sinuciderilor în America rămâne încăpățânat de mare. Aproximativ 44.800 de americani s-au sinucis în 2020 și, dacă cercetările anterioare sunt adevărate, cei mai mulți dintre ei nu au văzut niciodată un profesionist în domeniul sănătății mintale care a dus la moartea lor. Datele ne arată că:
Sinuciderea este o problemă gravă de sănătate publică. Sinuciderile pot fi prevenite cu intervenții în timp util, bazate pe dovezi și adesea cu costuri reduse. Pentru ca răspunsurile naționale să fie eficiente, se impune o strategie multisectorială cuprinzătoare de prevenire a sinuciderii.Pentru a schimba curentul, cercetătorii caută din ce în ce mai mult modalități mai nuanțate de a înțelege sinuciderea. Cercetările emergente analizează detaliile despre cine este expus riscului, diferitele căi pe care le poate lua ideea suicidară și caracteristicile comune ale tratamentelor care par să funcționeze. Recunoscând faptul că comportamentul sinucigaș se ”revarsă și curge”, această abordare își propune să întâlnească oameni în perioada de cel mai mare risc. „Am manipulat și am ajustat sistematic intervențiile pentru a încerca să perfecționăm acele elemente cruciale cu adevărat importante”, precizează Craig Bryan, PsyD, ABPP, psiholog clinician la Centrul Medical Wexner de la Universitatea de Stat din Ohio, care studiază sinuciderea.
Majoritatea tentativelor de suicid sunt legate de situații de viață, nu de psihoze flagrante
Repertoriul comportamentelor suicidare este extrem de larg şi de divers, mergând de la simplul gând de a termina cu propria viaţa până la pregătirea minuţioasă a unui plan de sinucidere şi obţinerea mijloacelor necesare pentru a o duce la bun sfârşit, de la tentativa de sinucidere şi până la trecerea la actul propriu-zis, adică sinuciderea realizată. Chiar termenul de “sinucidere”, ca atare, ne trimite la violenţă şi agresivitate. Enciclopedia Britannica dă următoarea definiţie sinuciderii: “Acţiune prin care fiinţa umană îşi provoacă moartea”.
Din perspectivă psihanalitică, sinuciderea este tratată ca o formă de autoagresiune, un potenţial agresiv care nu se poate manifesta asupra unui obiect extern, centrându-se asupra propriului Eu şi sfârşind prin a-l distruge.
Van Hoesel (1983) a găsit, în încercarea sa de a identifica o tipologie empirică a sinuciderii, cinci clusteri valabili pentru 86% din cazurile investigate (404 studii de caz) și anume:
Una dintre cele mai persistente probleme în prevenirea sinuciderii este evaluarea cine va face o încercare. Cercetările conduse de Gregory Simon, MD, MPH, de la Group Health Research Institute din Seattle, au descoperit că dintre pacienții care au susținut ideea suicidară pe Patient Health Questionnaire Depression Scale, o măsură folosită în mod obișnuit în ambulatoriu, mai puțin de 10% s-au angajat în comportament sinucigaș în anul următor. Între timp, aproximativ jumătate dintre persoanele care încearcă sau mor prin sinucidere neagă în prealabil ideea sinucigașă (McHugh, C. M., și colab., BJPsych Open).
Complicând și mai mult lucrurile, ideea suicidară nu este constantă și chiar și pacienții cel mai bine monitorizați îți evaluează gândurile suicidare cu un medic doar o dată pe săptămână. Acest lucru poate induce în eroare: ”Imaginați-vă doi pacienți cu aproximativ același timp petrecut cu gândul să se sinucidă în fiecare săptămână. Dacă cuiva i s-a întâmplat să raporteze nivelul de gânduri sinucigașe în timpul unui reflux în ideație, ar putea părea să aibă un risc scăzut. Celălalt care completează o evaluare la un punct înalt ar putea părea cu un risc mai mare decât este în realitate. Prin urmare, clinicienii ar trebui să caute modele, nu anumite momente în timp.” De exemplu, cercetări recente arată că o accelerare a suișurilor și coborâșurilor în ideație – coasterul emoțional al gândirii suicidare – ar putea fi un indicator al unei perioade de risc crescut” (New Ideas in Psychology, Vol. 57, 2020).
Cercetătorii lucrează, de asemenea, la adresarea unor întrebări mai bune adulților cu risc de sinucidere. Unii pacienți ar putea să nu vrea să admită gânduri sinucigașe deoarece le este frică de spitalizarea involuntară, în timp ce alții ar putea experimenta ideea suicidară diferit de ceea ce urmăresc chestionarele să măsoare.
Durerea nu este întotdeauna vizibilă. Uneori, persoane dragi nouă suferă în tăcere pentru că le este dificil să vorbească despre durerea emoțională, despre gândurile suicidale sau despre nevoia acută de ajutor. Chiar dacă semnalele transmise de acestea sunt uneori subtile, acestea există.
Gândul „vreau să termin cu viața” apare, în cele mai multe cazuri, atunci când oamenii suferă de atât de multă durere emoțională, încât aceasta devine insuportabilă. Această durere este adesea înrăutățită de teama de a fi o povară pentru alții sau de a nu se mai regăsi nicăieri. Studiile arată că fiecare persoană care se sinucide are un impact direct asupra a cel puțin șapte persoane.
Indiferent de context, când cineva prezintă oricare dintre următoarele semne sau caracteristici, trebuie să cerem urgent ajutorul unui profesionist în sănătate mintală sau unor servicii de urgenţă:
Următoarele semne pot arăta o situaţie mai puţin urgentă, dar nu trebuie să ezităm să ajutăm persoana care le manifestă :
Totuși, de menționat că un număr semnificativ de persoane care se gândesc la sinucidere nu împărtășesc sentimentele și gândurile lor și nu dau semne că ceva ar fi în neregulă. Durerea psihologică devine insuportabilă, ar vrea să scape de ea, să nu mai fie aici și acum, însă mulți se agață de orice licărire.
Intenția adevărată de suicid este rezultatul unei ecuații cu trei factori: intenția declarată a persoanei, intenția reflectată și intenția de a se abține. Adevărata intenție este o îmbinată între magnitudinea gândurilor de suicid, amploarea planului, acțiunile întreprinse conform planificării și care reflectă această intenție de suicid.
„Ce-i determină pe oameni să-și dorească să moară, în condițiile în care existăm datorită luptei pentru supraviețuire?”
În faţa creşterii generale a comportamentelor suicidare, mai ales la tineri, este imperios necesar să se intervină în mod eficient. Orice strategie de prevenție trebuie să pornească de la cunoaşterea factorilor de risc pentru sinucidere. Rezultatele în acest sector nu pot fi obținute decât printr-o strânsă legătură a tuturor părților implicate de la politică, domeniul medical, farmaceutic, intervenții psihosociale etc. Persoanele care credeau că suicidul este singura soluție, vor putea găsi, singure sau cu ajutor, multe alte căi mai eficiente pentru depășirea crizei.
Una dintre teoriile privind suicidul afirmă că acesta apare când sunt depășite mecanismele actuale de coping ale persoanei.
Ce îi determină pe oameni să-şi dorească moartea, să renunţe la tot ceea ce înseamnă viaţă? Ce au simţit? Ce şi-au dorit şi nu au avut? Pot fi doar câteva dintre întrebările care rămân în urma lor, adesea fără răspuns. Decesele imputabile sinuciderilor nu reprezintă decât o parte a unei probleme extrem de grave, căci, în afara celor care decedează, supravieţuitorii unor tentative de sinucidere şi unor răniri autoprovocate, adeseori foarte grave, necesită îngrijiri medicale de lungă durată. Totodată, persoanele care rămân în urma celor care-şi găsesc moartea prin sinucidere, rămân profund afectate în plan emoţional, social, economic.
