Povestea mea despre panica si anxietate

Publicat: 11 Mai 2015 | Actualizat: 20 Mai 2015

Stiu, titlul nu suna deloc atragator pentru cineva care se confrunta cu atacuri de panica. Pentru acestia, ceea ce traiesc in timpul atacurilor de panica, dupa ele sau inainte, anticipandu-le, nu este nicidecum o poveste.

Poate, mai repede, un cosmar. insa exista o explicatie: textul acesta este scris de cineva care s-a confruntat intr-o forma acuta cu atacurile de panica.

Atunci cand te-ai confruntat cu "monstrul", cand ai iesit de multe ori zgariat, sifonat din inclestarea cu el, ei bine, atunci este foarte dificil sa pui pe hartie niste lucruri, chiar daca ele ar putea ajuta pe cineva care se gaseste intr-o situatie similara.

Dar efortul merita facut! Caci si imbracate intr-o poveste, lucrurile ce urmeaza a fi scrise dovedesc ca exista scapare, ca si daca iesi sifonat, totusi iesi la lumina. si oricat de teama ti-ar fi, oricata groaza ar trezi in tine, monstrul trebuie infruntat, caci la capatul luptei si, uneori, chiar pe parcursul ei rasplata este imensa: o viata traita in liniste, cu mai putina frica si mai multa bucurie.

Monstrul facut din ganduri

Daca m-ar pune cineva sa-i dau o forma atacului de panica, o fata, atunci i-as spune ca pentru mine atacul de panica este o chestie neagra, ca de smoala, cu forma neregulata, lipicioasa, cleioasa, si avand capacitatea de a acoperi aproape cu totul. inspaimantatoare imagine, nu-i asa? Cu toate astea, foarte adevarata pentru mine la un moment dat.

Pentru ca imi aduc aminte perfect, „dureros de perfect”, senzatia aceea de negru, de sufocare, de imposibilitate de a te desprinde, si nevoia acuta de a fugi. Nu stiu unde, dar a fugi cat mai departe. Pe scurt, senzatia de frica intensa, teribila, generalizata. si gandul, gandul ca nu voi putea merge mai departe.

Parca ceva, pe neasteptate, ma smulgea din lumea reala si ma arunca intr-un spatiu inchis, intunecos, unde nu puteam sa respir si de unde eram convinsa ca n-am sa mai scap vreodata. Povestea mea cu atacurile de panica a crescut, a evoluat in timp. A cuprins parti importante din viata mea, a incercat si pentru o perioada a reusit sa-mi blocheze, sa-mi limiteze viata, a pus stapanire pe mine.

Si pe masura ce evitam sa fac lucrurile care-mi provocau teama, in speranta ca asa atacurile de panica nu vor mai aparea, cu atat cresteau situatiile in care monstrul isi facea simtita prezenta. Unde apareau? Peste tot, in orice conditii. La serviciu, in masina, pe strada, la metrou, la magazin, la cursuri, chiar si cand ieseam cu prietenii. incepea cu o teama pe care o simteam in stomac. si de acolo, se raspandea in tot corpul.

Este teribil de greu sa explici cuiva ce se intampla in minutele alea care par o vesnicie. Este aproape de neinteles pentru o persoana care nu a avut vreodata un atac de panica, groaza pe care o simti, senzatia ca te poti prabusi in orice moment, ca cei din jurul tau isi vor da seama ca ceva e in neregula cu tine, ca nu vor intelege sau, mai rau, te vor privi ca pe un om bolnav.

Gandurile se amesteca, devin un continut cleios, iar o parte din tine se lupta sa mentina controlul, sa nu se piarda. si in aceasta lupta la baioneta, corpul consuma la maxim energia pe care o are. Mainile sunt reci, transpirate, pulsul a luat-o razna. O senzatie de gheata pe care o simti ca pe o arsura iti traverseaza corpul. si peste toate astea, spaima ca nu stii ce se intampla cu tine, alaturi de gandul ca nu ai scapare: fie vei avea un atac de cord, fie vei innebuni.

Din fericire, niciuna din cele doua nu se intampla in realitate. Dar e nevoie de timp, de ajutor ca sa realizezi si sa accepti asta. Sa accepti ca acest rau nu este generat de proasta functionare a vreunui organ, ci de ganduri. Da, monstrul e facut din ganduri! Incredibil, nu-i asa?

Anxietatea este una dintre cele mai neplacute realitati ale lumii moderne. si nu vorbesc despre anxietatea, mai bine zis emotia, teama fireasca de dinaintea unui examen sau a unei intalniri. Vorbesc despre teama aceea puternica, paralizanta, care duce la un lucru si mai neplacut decat anxietatea: panica. Dupa ani, da, ani, stiu ca atacurile de panica sunt consecinta unei anxietati exacerbate, cronice. Ca ele nu dispar si nici nu se diminueaza evitand lucruri, situatii. Din contra! Devin mai puternice si revendica, smulg, din ce in ce mai mult.

si mi-a luat tot niste ani, mai putini insa decat cei in care m-am luptat cu atacurile de panica, sa invat sa le inteleg, sa le identific radacinile, sa le rezolv, sa ma confrunt cu ele, sa nu-mi mai fie spaima de ele. Monstrul din ganduri cedeaza doar la confruntarea cu el, doar daca accepti sa-l privesti in ochi, sa-l demontezi bucata cu bucata. Nu este usor. Dar pana la urma ce este usor in viata?

De ce e nevoie pentru a diminua forta monstrului sau a-l face sa dispara?

In primul rand de motivatie. E nevoie sa-ti doresti suficient de mult sa depasesti blocajul in care te tin captiv atacurile de panica. Fireste ca nu este de ajuns. Nu e ca si cum ne-am pune o dorinta si gata. insa motivatia este cea care ne va alimenta atunci cand ne va fi foarte greu, cind ne vom simti pe punctul de a ceda.

De ce ne dorim sa depasim atacurile de panica? Cum ar fi viata noastra fara ele? Cred ca ajuta foarte mult sa luam un caiet si sa scriem acolo raspunsurile la intrebarile astea. Nu conteaza ca unele ar putea parea fantasmagorice, tinand seama de limitarile care vin odata cu atacurile de panica. Toate aceste ganduri, dorinte, despre cum ne-am dori sa fie viata noastra vor constitui farul care ne va ghida in efortul nostru.

Odata avuta motivatia, pasii urmatori tin de identificarea zonelor de unde poate veni ajutorul. Pot sa ma ajut singur sau trebuie sa apelez la ajutor specializat? Cea mai sigura cale de a obtine o diminuare a atacurilor de panica vine din zona specializata, psihiatrie si terapie.

Desi in continuare tinta prejudecatilor, psihiatria poate pune la dispozitie pentru o perioada limitata in timp solutii care sa diminueze intensitatea starilor anxioase si, astfel, sa reduca riscul atacurilor de panica. Medicatia anxiolitica, luata conform prescriptiei, ajuta in mod concret. Pe langa asta insa, rolul terapiei este esential.

Ce fel de terapie? Evident, nu orice fel de terapie. Este bine ca inainte sa decidem sa apelam la psiholog sa ne oferim cateva informatii minime. De exemplu, care este orientarea terapeutica cea mai potrivita pentru tulburarile de anxietate si de panica, care orientare are cea mai mare rata de succes in rezolvarea acestor probleme. Cum putem afla asta? intreband psihiatrul sau cautand informatii pe net.

A merge dupa ureche la primul cabinet pe usa caruia scrie „psiholog” poate avea consecinte neplacute: pierdere de timp, de bani, nerezolvarea problemei, neincredere ca altcineva poate sa te ajute. Le-am trait pe toate!

Acum, care a fost solutia mea? Dupa o terapie generala, una ericksoniana, citit cat cuprinde, problemele mele nu s-au rezolvat. Anxietatea era acolo, chiar daca uneori reuseam sa ma prefac ca nu o vad, atacurile de panica prinsesera curaj si, mai mult, reuseau sa ma puna la colt. Atunci, am apelat la terapia cognitiv-comportamentala. Am invatat, nu usor si nu din prima, sa lucrez cu gandurile mele.

Sa nu mai fug de ele, sa le privesc intr-o maniera rationala. Am mai invatat sa-mi accept senzatiile fizice neplacute generate de teama. Nu mi-a fost usor. Deloc! Mi-a luat o buna perioada sa accept ca raul vine dintr-o maniera distorsionata de a-mi interpreta gandurile, situatiile la care trebuia sa fac fata, chiar si evenimentele care nu aveau legatura directa cu mine.

Am inceput cu sedinte saptamanale la cabinet sau pe Skype, de 50 de minute. Am continuat acasa cu exercitiile specifice acestui program terapeutic. Cand a inceput sa functioneze terapia? Cand am inceput sa cred in ea, cand am lucrat acasa, disputandu-mi gandurile, gasind variantele rationale la acele ganduri care ma infricosau, asa cum ma invata psihologul la intalnirile noastre.

Acum, dupa o perioada de timp, care unora le poate parea lunga, insa pe care eu o descriu ca fiind suficienta, ma simt mai libera. In aceasta perioada, cu suportul terapeutic pe care l-am avut, am facut o multime de lucruri. Am calatorit singura, am lucrat mult, am concretizat, am cunoscut oameni noi. Am trait!

E oare magie? Nu!

Pur si simplu, in acest timp mi-am „reajustat lentilele” prin care vedeam viata. Am invatat sa nu ma mai las prada temerilor, sa-mi pun la indoiala gandurile, sa nu ma mai las prada lor. Sunt acum o persoana total schimbata? Eman fericire prin toti porii?

Nu. Sunt tot eu, insa eu mai linistita, mai impacata cu mine. Mai am momente de anxietate , insa rare. Nu ma mai sperie ca inainte.

Din luptele nenumarate cu monstrul din ganduri am capatat experienta si curaj. Mai mult, am capatat incredere in mine.

Atacurile de panica? Pot sa uit de ele, de cele mai multe ori. si in timpul asta, pot sa respir cat ma tin plamanii, pot sa traiesc si sa ma bucur.

Nu este usor sa scapi de anxietate, panica si depresie, insa primul pas este intelegerea. Afla ce se intampla in mintea si corpul tau atunci cand simti frica, deprimare, furie. Inregistreaza-te si parcurge primele 3 sedinte-lectii gratuite din programul de psihoterapie cognitiv-comportamentala online de pe www.gandestesanatos.ro

Invata Iar sa te bucuri de viata!
Ana-Maria C.


Email
Clinici
recomandate
Medici
recomandati